Început

Abia deschisesem ochii către lume. Abia începusem să disting culorile, anotimpurile, nu știu dacă sensul vieții pe acest pământ. Nu, nu… Era prea devreme pentru filozofie, pentru a putea să înțeleg totul. Ceea ce știam și simțeam la acea vârstă, era faptul că eram altfel de copil: Mai bolnăvicios, mai timid, închis în carapacea tăcerii și din această cauză ignorant de multe ori de ceilalți copii…

Dincolo de fereastra mea exista o altă lume nerelevantă în gândurile mele prăfuite. Sunetul zilelor senine erau înăbușite de lacrimile mamei care nu știa la ce spital sau vraci să mă ducă ca să mă fac bine. Nu bănuiam la vârsta de șase ani că destinul și potecile mele sunt închise și sigilate în cutii de metal. O vază cu flori uscate pe o broderie veche îmi amintește ca azi de o toamnă tristă în care am pășit într-un alt univers, din universul copilăriei în cel al maturității.

Timpul ce a trecut a fost un duș rece care a acoperit încet-încet zilele mele. Nu știu ce ar fi trebuit să facă ai mei pentru a căuta modalitățile cele mai bune ca să mă fac bine, dar știu că au încercat și au suferit mult… Comunismul a fost poate piedica cea mai importantă în încercarea de a mă trata într-o altă țară unde se bănuia că aș fi avut totuși o șansă mică. Dar această șansă exista undeva acolo, peste mări și țări unde nu puteai să ajungi la acea vreme.

Pereții se închideau în jurul meu făcându-mă prizonierul propiei vieți. Afară lumea forfotea de viață, auzeam copii ce mă chemau la joacă când doar lumina căuta timid în cameră prin fereastra mată… Teama ce se cuibărise în sufletul meu avea să se concretizeze puțin mai târziu într-o realitate crudă și a trebuit să-mi plec fruntea umil în fața ei.

(Fragment din romanul ”Aripi de tăcere”, de Mihail Tănase, aflat în pregătire)