În întunericul durerii

Tăcerea se așterne peste mine ca o pânză de păianjen—delicată, dar înfiorător de grea. Îmi simt gândurile încâlcindu-se în firele ei, captive într-un întuneric dureros pe care nu îl pot risipi.
Sunt singur… Nu pentru că lumea nu există în jurul meu, nu pentru că vocile oamenilor nu se împletesc în aer, ci pentru că tu nu ești aici. Pentru că iubirea mea, atât de profundă, atât de adevărată, nu și-a găsit drumul spre inima ta.
Destinul, acel arhitect nemilos, a desenat pentru mine o poveste în care te privesc din umbră, în care îți urmăresc pașii fără să-i pot urma. A lăsat între noi un zid nevăzut, unul pe care inima mea nu-l poate dărâma.
Mă gândesc la tine în fiecare clipă, în fiecare răsuflare. Ai fost lumina în zilele mele cenușii, ai fost speranța într-o lume care uneori pare să uite că exist. Dar iubirea mea rămâne neîmpărtășită, rămâne doar un murmur pe care noaptea îl ascultă în tăcere.
Poate că așa trebuie să fie. Poate că această suferință e dovada că am iubit cu adevărat. Poate că destinul îmi spune, fără cuvinte, că unele povești sunt scrise doar pentru a fi simțite, nu trăite.
Chiar dacă iubirea mea nu a găsit ecou, ea există, pură și nemărginită. E aici, în mine, în fiecare bătaie a inimii mele, în fiecare vis în care te regăsesc. Și dacă asta e tot ce mi-a fost dat, atunci accept. Pentru că iubirea, chiar și neîmpărtășită, rămâne cel mai frumos lucru pe care îl pot simți.
Singur,
pășesc prin ecoul
unor zile cenușii,
în jurul meu,
vântul
îmi vorbește despre timp,
despre pașii pierduți
și umbrele lăsate în urmă,
despre un destin
crud…

Iubirea există,
dovadă
că sufletul încă visează,
că puritatea
nu se risipește în dureri.

În ochii tăi,
răsare începutul,
nu mai sunt singur,
nu mai e noapte,
ci doar iubirea
ce renaște fără teamă,
într-o lume unde timpul
continuă să tacă…
Mihail TĂNASE