Ieşirea din fundătură
Deşi n-a trecut nici măcar un an de la alegerile parlamentare, în subteranele politicii româneşti, dar şi la suprafaţă, scandalurile se ţin lanţ, amplificând dezastrul politic, pentru că 23 de ani nimic nu s-a schimbat în România. Aceleaşi personaje care se rotesc, în funcţie de conjuncturi, la conducerea partidelor şi aceleaşi partide de tip tribal, fără ideologii clare, care se rotesc la conducerea ţării.
Doctrinele şi apartenenţa la familiile politice europene sunt pur formale şi de aceea trecerea de la o familie la alta se face cu o uşurinţă condamnabilă la fel cum în plan intern, migraţia politică, individual sau în grup, a devenit un adevărat fenomen.
De aceea forţele politice româneşti seamănă acum între ele, atât ca discurs cât şi ca acţiune de nu mai pot fi deosebite, şi chiar dacă se bălăcăresc în public, oamenii au început să înţeleagă că subteran se coabitează perfect şi că o mână spală pe alta în caz de nevoie.
De aceea am ajuns într-o fundătură, într-un punct în care nu se mai poate vorbi de alternativă ci de reformarea întregii clase politice. Alegerile din 2012 s-ar putea să fie ultimul scrutin electoral în care se poate vorbi că a existat o alternativă pentru votanţi. Pentru că dacă după erodarea puternică a guvernării Boc-Băsescu, USL a fost cea care le-a luat locul, la ora actuală nu există o alternativă la USL şi sunt puţine şanse ca până în 2016 să se coaguleze un pol de dreapta sau o altă formaţiune politică care să conteze.
De ce s-a ajuns aici? Pentru că în majoritate covârşitoare politicienii postdecembrişti de vârf au fost „recrutaţi” din rândul eşaloanelor inferioare ale PCR şi fostei securităţi, care aveau centralismul în sânge. De aceea partidele, fie cele desprinse din fostul FSN, fie cele aşa-zis istorice au fost organizate, după cum spuneam mai înainte, după un sistem tribal, în care, la toate nivelurile, şeful organizaţiei se comportă ca un şef de trib, sprijinit de cercul de interese coagulat în jurul său. Relaţionarea între „centru” şi periferie (membri de rând şi simpatizanţi) nu mai există decât în apropierea campaniei electorale şi se bazează pe trocul devenit cutumă, pungă contra vot.
S-a creat o viaţă de partid militarizată şi o cenzură asupra discursului şi acţiunii politice, totul fiind pus în slujba conducerii vremelnice şi a cercurilor de interese perene şi transpartinice.
În aceste condiţii e de înţeles tăcerea care s-a aşternut asupra regionalizării, ceea ce confirmă temerile celor care spuneau că reprezentanţii „corupţiei de stat” vor face totul pentru împiedicarea descentralizării care ar da o grea lovitură afacerilor oneroase cu statul.
E doar un exemplu că vechea gardă „moare, dar nu se predă”. Şi cum nu putem importa politicieni din altă parte reformarea clasei politice e singura cale de a ieşi din această fundătură.
Iar cum politicienii nu se vor grăbi, în mod sigur, s-o facă, rămâne la mâna electoratului această misiune istorică. Pentru că tot electoratul este cel care a „produs” şi actuala clasă politică.
Altfel nu vom ieşi din fundătură.
C.O.
Despre autor
