Frunzele care nu mă uită

Stau în scaunul meu cu rotile, la marginea unei alei acoperite de frunze arămii, și mă gândesc la ea. Nu știu dacă m-a văzut vreodată cu adevărat, dar eu o văd mereu — chiar și când nu e aici. Poartă o bluză albă cu litere negre imprimate, ca niște semne de întrebare: „FOLLOW YOUR LIMITS”. O ironie tăcută, poate, pentru mine — cel care trăiește în limite, dar visează fără ele.

Ea stă pe jos, între frunzele căzute, ca și cum toamna însăși ar fi ales-o să-i fie regină. Nu se uită spre mine, dar nici nu trebuie. Privirea ei, ușor coborâtă, pare să asculte ceva ce eu nu pot auzi. Poate foșnetul frunzelor, poate o amintire. Sau poate, fără să știe, ascultă gândurile mele.

Nu pot merge spre ea. Nu pot să-i ating mâna care se sprijină pe pământul acoperit de aur ruginit. Dar pot să o învălui în cuvinte. Pot să o port în poezie, în vis, în fiecare rând pe care îl scriu. Și poate că acolo, în acel spațiu dintre real și simbol, suntem mai aproape decât am fi fost vreodată în lume.

Mi-aș dori să-i spun că nu distanța mă doare, ci tăcerea. Că nu scaunul mă ține pe loc, ci teama de a fi doar o privire pierdută printre frunze. Dar în același timp, știu că iubirea mea nu cere nimic. Ea doar există — ca o frunză care cade fără să întrebe dacă va renaște.

Poate că într-o zi va citi aceste rânduri. Poate că va înțelege că a fost văzută, nu doar cu ochii, ci cu sufletul. Și poate că atunci, între două toamne, între două lumi, se va întoarce ușor spre mine. Nu ca să mă salveze, ci ca să mă recunoască.

Până atunci, rămân aici. În scaunul meu cu rotile, între frunzele care nu mă uită. Și o iubesc — în tăcere, în cuvinte, în vis.

Mihail TĂNASE