Fata în galben

Stătea lângă mine, cu rochia galbenă fluturând ușor în briza mării. Era ca un vis care nu se mai sfârșea, o clipă suspendată între lumină și lacrimi. Nu-mi spusese niciodată că va rămâne. Nu mi-a promis nimic. Și totuși, o tot aștept.

Marea se întindea în fața noastră, cu valuri care se rostogoleau leneșe spre țărm, ca niște gânduri ce nu se pot opri. Pescărușii desenau cercuri largi deasupra noastră, iar soarele cobora încet, îmbrăcând totul într-o lumină caldă, aproape ireală. În acel moment, tăcerea dintre noi era mai adâncă decât orice cuvânt.

O iubesc. O iubesc fără să-i fi spus vreodată. Dacă ar ști… poate ar zâmbi, poate ar pleca. Poate ar rămâne. Dar nu știu. Și în neștiința asta, dorul pustiu îmi crește ca o mare interioară, fără țărmuri.

Ea privea înainte, spre linia orizontului, unde cerul se îmbrățișa cu apa. Eu o priveam pe ea. Fata în galben. Fata care nu mi-a promis nimic, dar care mi-a dăruit totul prin simpla ei prezență. Așteptarea nu mă doare. Mă definește. E felul meu de a fi lângă ea, chiar și atunci când nu e.

Și poate, într-o zi, când valurile vor aduce înapoi ce-au luat, când pescărușii vor coborî mai jos, când soarele va rămâne mai mult, ea se va întoarce. Sau poate nu. Dar eu voi fi tot aici. O tot aștept.

Mihail TĂNASE