Dragostea e poezie

Se spune că dragostea ar fi poezie de la un capăt la altul. E o metaforă care împletește suflete și cuvinte, transformând sentimentele în versuri. Dar să privim mai atent la această comparație.

Dragostea, ca poezie, are subiect și predicat. Ea începe cu o privire, un zâmbet, o atingere – subiectul care devine centrul universului nostru. Apoi, predicatul se desfășoară în versuri, în cuvinte care descriu pasiunea, dorința, vulnerabilitatea. E o sintaxă a inimii, în care fiecare virgulă e o pauză pentru a simți mai profund.

Adjectivul și verbele sunt paleta noastră de culori. Adăugăm nuanțe de roșu pentru pasiune, de albastru pentru melancolie, de auriu pentru speranță.

Verbele dansează pe hârtie – iubirea sărută, mângâie, rănește. Ele sunt actorii dintr-un teatru al emoțiilor, unde scena e o întâlnire, o despărțire, o așteptare.

Și da, hârtia trebuie să fie albă. Alb ca puritatea, ca neștiutul, ca spațiul în care să scriem povestea noastră. Pe ea, cuvintele devin tangibile, iar noi jonglăm cu ele, ca poeții visători. Jonglăm cu stelele nopții, cu razele lunii, cu umbrele și lumina. Și în fiecare jonglerie, găsim echilibrul dintre realitate și vis.

Mihail TĂNASE