Dor de baltă

— Hai, Costele, prinde-l! striga Luci, sărind peste o rădăcină.

— E al meu! râdea Anca, cu rochița fluturând în vânt.

— Rodica, ține undița dreaptă, altfel scapă!

Vara, prietenii mei de joacă alergau în toate părțile, cu picioarele goale și sufletul plin de râsete. Eu, bolnav, stăteam mai tot timpul acasă, privind pe fereastră cum pădurea se umplea de glasuri și de soare.

— Mamă, pot să merg azi cu Costel la baltă? — Nu, dragul meu… Nu încă.

Mama mă privea cu ochii înlăcrimați. Își ridica privirea la cer, acolo unde norii se mișcau încet. Se ruga ca Dumnezeu să-mi dea puterea să merg. Nu spunea nimic, dar mâinile ei tremurau când îmi mângâia fruntea.

Tot ce îmi doream era să merg la pescuit la baltă cu prietenul meu Costel. Îmi povestea cum stătea nemișcat, cu firul întins, cum peștii săreau uneori din apă ca niște stele căzătoare. Îmi aducea câte o frunză mare, spunând că e „norocul meu de baltă”.

— Mamă, promit că am să fiu atent.

— Nu te pot lăsa… dacă te-ai îneca?

Într-o zi, Costel a venit cu o undiță mică, făcută dintr-o ramură de alun.

— Ți-am făcut-o pentru când vei putea veni cu mine la pescuit. O păstrez la mine.

Am închis ochii și m-am imaginat acolo, pe malul bălții, cu pădurea în spate și soarele în față. Luci, Anca și Rodica alergau pe potecă, iar eu, cu undița în mână, râdeam alături de Costel.

— Mamă, crezi că Dumnezeu mă va ajuta?

— Da, Mihăiță. Într-o zi, vei merge. Și atunci, să nu uiți să te întorci acasă cu sufletul curat, ca apa bălții.

Anii au trecut, dar dorul de baltă a rămas. Dorul pentru libertatea aceea simplă, pentru prietenii care mă așteptau fără să mă grăbească, pentru mama care împletea speranța cu lacrima.

Mihail TĂNASE