Dansul singurătății

Noiembrie a răscolit multe doruri, dar unul străvechi s-a oprit, mi-a urnit gândurile ca să pornesc pe drumul pavat cu pietre-lumină.

Acest drum al memoriei este o călătorie plină de reflecție și dor, o căutare a unui loc ascuns, păzit de îngerii înveșmântați cu mantie de stele și aură de Luceafăr. Fiecare piatră-lumină strălucește cu intensitatea amintirilor și a trăirilor noastre interioare, ghidându-ne prin întunericul necunoscutului.

Am încălțat ghetele timpului și însoțit de harta memoriei, pașii au început să se contureze. În seara asta mă plimb prin oraș fără inimă. Ceva dinăuntru îmi spune să nu-mi iau inima cu mine. Este o seară de noiembrie în care zăpada cade peste lucruri și oameni ca într-o simfonie de Vivaldi. Frumusețea acestei nopți îmi umple sufletul de o melancolie dulce-amăruie, iar lacrimile îngheață în colțul ochilor, transformându-se în țurțuri de gheață.

De undeva aud un sunet tulburător de flaut, ricoșând de pereții infiniți ai liniștii. Este prea frumos să nu plâng în seara asta, chiar și fără inimă. Indiferența celor care trec pe lângă mine mă face să simt și mai acut singurătatea.

De multe ori ni se întâmplă să ne pierdem capetele, să rămânem singuri și înspăimântați în trupuri. Să ne învârtim în jurul nostru perplecși ca niște sfredeluri, să nu mai vedem limpede, să nu ni se mai deschidă propriile uși.

Zăpada, căzută prea devreme, cu albul său imaculat, acoperă și ascunde imperfecțiunile lumii, dar totodată evidențiază frumusețea și fragilitatea existenței noastre.

Mihail TĂNASE