Cum se naște încrederea în sine

Există în fiecare copil o lumină care se aprinde atunci când cineva îl vede cu adevărat. O privire blândă, un gest de acceptare, un cuvânt spus la timp pot deveni pentru el temelia încrederii de mai târziu.

Încrederea în sine nu se învață la școală și nici nu se dobândește peste noapte. Ea se construiește treptat prin modul în care un copil este privit, ascultat și, mai ales, acceptat. Ea se naște dintr-un zâmbet tăcut, dintr-o voce blândă care spune „Știu că poți” și din prezența părintelui care rămâne acolo, chiar și atunci când lucrurile nu ies așa cum și-ar fi dorit .

Pentru un copil, fiecare gest al adultului are o semnificație mai mare decât ne imaginăm. Când este privit cu blândețe, simte că este suficient. Când este criticat constant, începe să se îndoiască de sine. Încrederea se formează când copilul simte că este iubit și înțeles, chiar și atunci când greșește

De multe ori, confundăm încrederea cu ambiția. Îi împingem pe copii să reușească, să fie primii, să nu se lase. Dar încrederea adevărată nu se naște din competiție, ci din siguranță, din convingerea că, indiferent de rezultat, valoarea unui copil nu se schimbă. Un copil care se teme de greșeală învață să evite provocările. Un copil care nu este judecat pentru greșeli găsește curajul de a încerca din nou.

Încrederea nu este ceva ce se oferă prin cuvinte, ci prin modul în care îl ascultăm, în felul în care reacționăm la eșecul lui, în privirea care spune: „Te cred. Sunt aici.” Copilul care se simte acceptat așa cum este devine un adult încrezător și echilibrat

Când copiii învață să-și recunoască și să-și exprime emoțiile, iar aceste emoții sunt validate, ei încep să aibă încredere în propriile instincte. Învață să se asculte pe ei înșiși, să își recunoască nevoile și să ceară ajutor. Iar când noi, adulții, suntem sinceri în privința propriilor sentimente și neajunsuri, se deschide o linie reală de comunicare între noi și ei. Acolo, în acea sinceritate, se clădește încrederea.

Din această încredere reciprocă se naște și încrederea în sine. Învață că nevoile lui contează și că are puterea de a influența lumea din jur.
Să construim această încredere cu copiii noștri este, poate, unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le putem oferi, un dar care continuă să aducă roade toată viața.

Dar încrederea poate fi și fragilă. Se rupe ușor când copilul este rușinat, comparat sau respins. Când aude des „nu e destul” sau „alții pot mai bine”, învață că valoarea lui depinde de performanță. Iar când greșește, se ascunde în spatele tăcerii, al zâmbetelor false sau al comportamentelor care cer, de fapt, înțelegere.

Să crești un copil cu încredere în sine nu înseamnă să-l ferești de greșeli, ci să fii lângă el după ce greșește. Să-l ajuți să vadă că eșecul nu e un capăt de drum, ci o lecție.

Uneori, și noi, adulții, avem nevoie să ne amintim că încrederea nu vine din perfecțiune, ci din acceptare. Copilul învață să creadă în el atunci când vede că și părintele său are încredere în propriile imperfecțiuni, că poate spune „Nu știu” sau „Am greșit” fără rușine.

Adevărata încredere în sine nu se clădește din note, diplome sau aplauze. Se naște din acele momente simple, sincere, în care copilul simte că este iubit fără condiții, văzut, chiar și atunci când lumea din jur îi cere mereu „mai mult”.

Pentru că încrederea nu se impune, ci se oferă. Se transmite tăcut, prin privirea unui părinte care, dincolo de cuvinte, spune: „Așa cum ești, ești îndeajuns.”

Iulia Izină, psihoterapeut integrativ