Culesul strugurilor, o amintire din mine

Toamna are un fel aparte de a mă chema înapoi. Prin bruma care se așterne timid peste frunzele îngălbenite, prin mirosul de must proaspăt și sunetul pașilor grăbiți pe aleea din vie. De fiecare dată când văd cocorii zburând spre apus, simt că duc cu ei o parte din copilăria mea, ascunsă printre rândurile de viță-de-vie.

Pe atunci, culesul strugurilor mi se părea o joacă, o sărbătoare, un ritual al familiei. Părinții mei mă trezeau devreme, iar pe prispă mă așteptau coșurile de nuiele și glumele care încă nu se treziseră complet. Îmi amintesc cum alergam printre butoaiele pregătite, cu mâinile lipicioase de dulceața boabelor, râzând fără griji, fără să știu că acele clipe vor deveni cândva comoara mea.

Ploaia venea uneori pe neașteptate, dar nu ne speria. Ne adăposteam sub frunzele mari, râdeam și continuam să culegem, ca și cum destinul nostru era să umplem lumea cu vin și amintiri. Tata făcea pelinul cu o seriozitate aproape sacră, iar mama gusta mustul și spunea că anul acela va fi bun. Eu nu înțelegeam atunci ce înseamnă un an bun, dar în ochii lor vedeam speranță.

Acum, când toamna mă găsește mai tăcut, mă întorc în mine și culeg ce-a rămas: fragmente de joacă, miros de vin, vocea părinților care încă îmi șoptește printre frunze. În fiecare strop de pelin, în fiecare nor de brumă, simt că viața mea a fost mereu acolo, între rândurile de vie, așteptând să fie culeasă.

Mihail TĂNASE