Coronița din florile câmpului

Copilăria mea avea miros de grâu copt și de pământ cald. Soarele cobora blând peste câmpul senin, iar mama, cu basmaua legată strâns sub bărbie, își lăsa coasa deoparte și se apleca spre marginea drumului, unde florile sălbatice se înălțau spre cer. Își desfăcea degetele obosite și începea să împletească cu o tandrețe care părea să vină dintr-o tradiție veche, transmisă de bunici și străbunici, din vremuri când coronițele aveau puterea să alunge tristețea și să aducă noroc.

— Ține capul drept, să nu se strice împletitura.

— Așa?

— Așa. Ești frumos ca o zi de sărbătoare.

Stăteam în iarba înaltă, cu genunchii strânși la piept, și o priveam cum alegea cele mai potrivite flori: albăstrele, margarete, cicoare. Le potrivea cu migală, ca și cum fiecare petală avea o poveste. Pe fundal, câmpul se întindea nesfârșit, iar în zare se vedeau siluetele oamenilor care încă mai coseau, ca niște umbre în lumina de amiază.

— Mamă, de ce îmi faci coroniță în fiecare vară?

— Ca să nu uiți cine ești. Ca să-ți amintești că ai crescut în lumină, printre oameni care muncesc cu sufletul.

Anii au trecut, dar amintirea aceea a rămas ca o fotografie vie în sufletul meu. Când închid ochii, simt iar mirosul de grâu proaspăt cosit, aud foșnetul snopilor și văd mâinile mamei, tremurând ușor, dar sigure în gestul lor.

— Mamă, îți mai amintești?

— Cum să uit? Tu erai lumina mea, iar câmpul era altarul unde ne rugam în tăcere pentru zile senine.

Acum, când pășesc prin lanurile de altădată, cu pași mai grei și gânduri mai multe, simt cum florile mă cheamă înapoi. Nu spre trecut, ci spre rădăcinile mele. Spre copilăria în care o coroniță din florile câmpului era tot ce aveam nevoie ca să fiu fericit.

Mihail TĂNASE