Coridorul

Rătăceam pe coridorul înșelător al spitalului, și fiecare pas părea să mă împingă mai adânc într-o lume de suferință și incertitudine. Pardoseala rece și albă, ca o foaie de hârtie încrețită de durere, îmi amintea că viața nu este întotdeauna dreaptă.

Lacrimile mamei, spălate de grijă și de neputință, se prelingeau pe pereți ca niște râuri tăcute. În ochii ei senini, am văzut o întreagă poveste: teama, iubirea și disperarea. Dar ea era acolo, alături de mine, rătăcind tăcută în propriul labirint al durerii.

Coridorul se întindea la nesfârșit, și lumina palidă a becurilor se pierdeau undeva în depărtare. Era ca un tunel fără ieșire, și eu mă simțeam prins între două lumi: cea a sănătății și cea a bolii. Cu fiecare respirație, simțeam cum timpul se scurge, pe când viața mi se contura în nuanțe de alb și negru.

Apoi, ca prin ceață, am văzut un curcubeu ucis de ploaie. Culorile lui, neobișnuit de vii și de pline de speranță, erau acum șterse și palide. În loc să strălucească pe cer, el zăcea pe asfalt, ca o amintire a frumuseții pierdute. Același curcubeu care odinioară îmi bucura sufletul, acum părea să-și fi pierdut magia.

În acea clipă, am înțeles că viața și sănătatea este ca o călătorie pe coridoare înșelătoare, și că fiecare pas ne poate aduce bucurie sau durere. Lacrimile mamei, coridorul spitalului și curcubeul ucis de ploaie – toate erau povești ale vieții, scrise cu cerneală neagră și albă pe pagini fragile. Și în mijlocul lor, rătăceam eu, încercând să găsesc sensul și drumul spre lumină…

Mihail TĂNASE