CONSTELAȚIA LIREI

Primăvara

Într-o dimineață cu pe
lin în aer,

m-am trezit cu tâmplele fremătând de dor.

Ea era departe,

ca o vioară uitată într-un pod de lumină.

Primăvara îmi aducea vise —

nu de mers, ci de plutire.

Pustiu în jur,

dar în mine înfloreau păpădii

care nu ceruseră niciodată pământ.

O ploaie subțire îmi spăla gândurile,

și-n ceață,

îi vedeam silueta dansând

pe o alee pe care n-am fost niciodată.

Vara

Amurgul mă găsea în același loc,

cu roțile înfipte în nisipul fierbinte.

Ea era acolo —

în cântecul unei păsări

care nu se mai întoarce.

Vara mă ardea în suflet, seninul mă învăța să zâmbesc

fără să fiu fericit.

Durerea era o briză,

și eu o primeam ca pe o mângâiere.

În fiecare vis,

o luam de mână și mergeam,

mergeam,

până când scaunul dispărea

și rămâneam doar eu,

cu ea,

într-un timp fără margini.

Toamna

Toamna îmi vorbește în șoapte de frunze.

Ea nu mai răspunde.

Pelinul se strecoară în ceaiul meu,

și eu îl beau cu resemnare.

Pustiu în jur, și totuși,

amurgul îmi aduce o speranță care doare.

Tâmplele îmi bat ca niște clopote

într-o biserică părăsită.

Visez că o văd într-un tablou

cu rame ruginite.

Ceața se așterne între noi,

dar eu o iubesc ca pe o fantomă

care nu m-a părăsit niciodată.

Iarna

Ninsorile îmi acoperă urmele

pe care nu le-am lăsat.

Ea e departe,

într-un oraș unde nu ninge.

Durerea e albă,

ca un poem neterminat.

Scaunul cu rotile scârțâie

pe podeaua rece a visului.

Tâmplele îmi sunt grele,

ca două pietre de mormânt.

Iubirea mea e o lumânare care nu se stinge,

dar nici nu luminează.

Iarna mă învață că tăcerea e o formă de dans

pe care o pot face doar cu inima.

Din volumul „Dialoguri cu Muza Nevăzută” – 100 de poeme , aflat în pregătire, de Mihail TĂNASE

Despre autor