Catedrala verde

Catedrala verde

Pădurea-și pleacă fruntea către cer,

Cu ramuri grele de tăceri adânci, 

Iar vântul scrie rugi pe-al frunzei ger,

Chemând lumina-n muguri încă stânci.

 

Izvorul spune basme cristaline,

Cu glas subțire, veșnic, călător, 

Și-n fiecare piatră simți că vine,

Un timp mai pur, mai simplu visător.

 

Munții păstrează tainele străvechi, 

Sub coama lor de piatră și senin,

Sunt martori tăcuți ai lumilor perechi,

Ce nasc pământ viu, mereu divin.

 

Natura este templul fără zid,

Unde respiră tot ce e curat,

Un legământ etern, necontenit,

Între ce moare-n noi și neîncetat.

 

Dincolo de sabie

Pe fire grele, timpul a lăsat, 

Destine frânte, sânge și păcat,

Dar printre lacrimi, foc și jurământ, 

S-a ridicat un neam din suferință sfânt.

 

Străbunii mei au scris cu pasul lor,

Hotarul țării, plin de vis și dor,

Cu pieptul gol și inima aprinsă, 

Au fost lumină-n noaptea cea cuprinsă.

 

Din spade rupte s-a născut cuvânt, 

Din rugăciuni – un cer pe-acest pământ, 

Iar fiecare rană vindecată, 

A devenit o țară adunată. 

 

Istoria nu doarme în trecut,

Ea bate-n noi profund și absolut,

Sunt ecoul celor ce-au murit,

Ca noi sa fim și să avem un viitor trăit. 

 

Dor de vatră

La margine de sat, sub cerul blând, 

Se-aude doina mamei la fântână, 

Cu dorul prins în cântec tremurând, 

Și lacrima ce -n suflet se adună

 

Ia spune-n fire viața românească, 

Cu dragoste, cu trudă și cu foc,

Iar hora știe taina pământească ,

Ce leagă omul viu de-al său noroc.

 

Bătrânii spun povești lângă cămin,

Cu zmei, cu sfinți, cu bine și cu rău, 

Folclorul curge veșnic și senin,

Cu un izvor din neamul meu, în eu.

 

Cât timp un cântec vechi va mai răsuna,

Și-un dor va arde-n piept necontenit,

Un neam întreg nu va putea uita,

Cine a fost, cine este și ce-a iubit.

ARI ARIANA

Despre autor