Cartea, tractorul și întrebarea care nu trece

Bolnav fiind, stăteam toată ziua lângă mama, cu cartea în mână, citind la povești. Nu era o boală care se vedea ușor, dar era acolo, în trupul meu firav, în oboseala care venea prea repede, în jocurile pe care nu le puteam duce până la capăt. Copiii mă chemau afară la joacă, strigau din drum, râdeau, alergau. Dar eu mă făceam că nu-i aud. Mă ascundeam în paginile poveștilor, acolo unde eroii erau puternici, unde nimeni nu era bolnav, unde totul se termina cu bine.

„Mai ieși și tu la joacă”, îmi zicea mama, cu vocea ei blândă, dar obosită. Ea știa. Știa că nu era doar o alegere, ci o neputință. Și totuși, nu mă certa. Îmi aducea ceaiul, îmi netezea pătura, îmi mângâia fruntea. În camera mică, cu lumina strecurată prin perdeaua groasă, mama torcea tăcută, iar eu citeam.

Seara, când venea tata cu tractorul de la pădure, auzeam motorul de departe. Mă ridicam, mă îmbrăcam repede și ieșeam în curte. Mă urcam în tractor și-mi imaginam că sunt mare și lucrez. Puneam mâinile pe volan, priveam înainte, și pentru câteva clipe, eram altcineva. Eram sănătos, eram puternic, eram parte din lumea care se mișca.

„Mamă, eu de ce nu sunt ca ceilalți copii? De ce sunt bolnav?”, o întrebam uneori, cu vocea tremurată. Ea nu răspundea imediat. Se uita la mine cu ochii ei adânci, în care se adunaseră toate răspunsurile lumii.

„Pentru că tu ai alt drum, puiule”, îmi spunea. Și atunci închideam cartea, mă sprijineam de ea, și tăceam.

Astăzi, când privesc înapoi, știu că boala nu mi-a furat copilăria, ci mi-a dăruit o altă formă de înțelegere. În povești, în tractor, în întrebările fără răspuns, am învățat să fiu. Să fiu cu mama, să fiu cu mine, să fiu cu lumea, chiar dacă altfel.

Mihail TĂNASE