Captiv în iubire

Ziduri nevăzute mă înconjoară, nu din piatră, ci din limitele pe care viața mi le-a impus. Uneori mă simt captiv, prins într-un spațiu unde timpul curge altfel. Și totuși, între rândurile gândurilor mele, tu apari mereu, tandru, asemenea unui vis care nu poate fi înlănțuit.

Privirea mea se ridică spre cer, unde un nor plânge tăcut, ca și cum ar înțelege dorul ce îmi țese inima din amintiri. Mi-ai devenit lumină atunci când umbra îmi era singurul tovarăș, mi-ai devenit zâmbet acolo unde doar liniștea trecea nepăsătoare.

Iubirea ta nu m-a văzut niciodată ca pe un om închis între granițe, ci ca pe un suflet care poate zbura, chiar și fără aripi. Iar eu? Eu am învățat că zidurile nu pot opri dragostea, că ele sunt doar iluzia unei captivități ce se destramă în fața privirii tale.

Ziduri cresc între noi,

nu din piatră,

ci din tăceri nescrise,

din pași opriți

la marginea unui gând.

Cerul ne privește

fără răspuns,

lumina se strecoară

printre umbre,

timpul curge

prin noi,

ca o iluzie