Brăduțul

Abia așteptam să vină sărbătorile de iarnă. Era pentru mine cel mai luminos timp al anului, când casa se umplea de miros de cetină și de bucuria pregătirilor. Îmi amintesc cum urcam pe scaun ca să ajung la șifonier și coboram cutia cu globulețe, beteală și instalația de lumini. Le așezam cu grijă pe masă și începeam să șterg fiecare globuleț de praf, ca și cum le redădeam strălucirea pierdută. Le pregăteam să îmbrace brăduțul, ca niște mici comori ale copilăriei.

Tata pleca la oraș, la Turnu Măgurele și se întorcea cu sacoșele pline: portocale, banane, artificii și, mai ales, brăduțul verde care mirosea a sărbătoare. Îl așeza în suportul de lemn, în mijlocul casei, iar eu mă grăbeam să-l împodobesc. Îi puneam globulețele, beteala și cântam cu vocea mea de copil:

Brăduleț, brăduț drăguț,

Ninge peste tine,

Haide, hai în casa mea

Unde-i cald și bine.

Pom de Anul Nou te fac,

O, ce bucurie!

Cu beteală-am să te-mbrac

Și steluțe-o mie.

Aveam o instalație cu felinare, pe care fratele meu o meșterise cu un starter de neon, ca să licăre. Pentru mine era magie: luminițele se aprindeau și se stingeau, ca niște stele care se jucau cu mine. În fiecare seară îl așteptam pe Moș Crăciun și îi bombardam pe părinți cu întrebări:

– Mai e mult până vine Moșul?

Ei îmi răspundeau cu răbdare:

– Ai răbdare, vine el.

Când sora mea mai mare venea de la liceu, mă întreba ce cadouri îmi doresc. Eu îi spuneam că vreau jucării, dar Moșul îmi aducea și cărți. Îmi amintesc cu emoție un an în care am găsit sub brad cartea „Fefeleaga și alte povestiri” de Ion Agârbiceanu. Am citit-o de zece ori, atât de mult îmi plăcea.

Iarna aceea rămâne vie în mine: zăpada care acoperea ulița, focul trosnind în sobă, mirosul de portocale și lumina caldă a bradului. Era un timp al inocenței, al bucuriei simple, când fiecare clipă părea un dar.

Mihail TĂNASE