Autoritățile își bat joc de cei pe care ar trebui să-i apere

În multe situații, statul român își bate joc de cetățenii lui. De toți, dar mai ales de cei care suferă de maladii incurabile ori de handicapuri fizice dobândite ori cu care s-au născut și care au nevoie de ajutor. Acestora le dă bocanci în gură cu și mai mare sete, cu cât sunt mai amărâți și mai singuri.

În conformitate cu prevederile constituționale și cu statutul său de “stat social”, România are o legislație care, aparent, îi protejează sufficient pe cei cu dizabilități native sau dobândite. Dar în practică există prea multe cazuri în care autoritățile își bat joc de cetățeni ca să mai putem vorbi de protecție.

Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități prevede că tipurile de handicap sunt: fizic, visual, auditiv, surdo-cecitate, somatic, mintal, psihic, HIV/SIDA, asocial și boli rare (autism, sindrom Langdon-Down). Iar în funcție de starea fizică sau de stadiul bolii, fiecare solicitant va fi încadrat în gradul de invaliditate corespunzător.

Încadrarea în grad a persoanelor cu dizabilități este făcută, pentru copii, de către comisia de protecție a copilului, iar pentru adulți, de către comisiile de evaluare ale persoanelor cu handicap.

În baza diagnosticului stabilit de medical currant, comisiile stabilesc încadrarea în grad a persoanelor în suferință. Gradele de handicap sunt: ușor (IV), mediu (III), accentuat (II) și grav (I). Totodată, comisiile au obligația de a reevalua periodic încadrarea în grad de handicap a persoanelor cu dizabilități.

La prima vedere, totul pare în regulă, dar, vorba țiganului, “praftica ne omoară”; pentru că în ultimii ani, mass media au prezentat numeroase cazuri în care oameni fără mâini sau picioare ori suferind de boli incurabile, au fost chemați la comisii “pentru reevaluare”, de parcă le-ar mai fi putut crește membrele la loc ori s-ar fi vindecat de autism ori de sindromul Down, boli genetice pentru care nu există leac.

Mai ales că Legea nr. 136/18.07.2012 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap prevede că pentru persoanele cu handicap, a căror afecțiune a generat deficiențe funcționale și/sau structural anatomice într-un stadiu ireversibil, Comisia de evaluare va stabili un termen PERMANENT de valabilitate a certificatului, fără a fi necesară prezentarea acestora la reevaluările periodice.

În schimb, alții au fost încadrați în diverse forme de handicap pentru niște banale varice sau pentru boli închipuite ori ușor de disimulat. Și nu sunt puține cazurile în care organele abilitate au constatat că membri și șefi ai acestor comisii au dat cinstea pe rușine, primind bani pentru a inventa diverse afecțiuni care le asigurau anumite facilități ori foloase materiale.

Așa s-a ajuns ca România să aibă înscrise pe lista persoanelor cu dizabilități aroape 800.000 de nume.

Poate că lucrurile ar fi stat altfel dacă Ministerul Muncii n-ar fi fost pus în poziția de “martor la căratul apelor”. Pentru că prin procesul de descentralizare, aceste comisii de evaluare au trecut în competența consiliilor județene, iar Ministerul Muncii nu se mai ocupă decât de activitatea metodologică, nemaiavând atribuții în modul în care se face evaluarea.

Așa că la nivelul județelor, unde toată lumea se cunoaște cu toată lumea, aceste comisii au fost și ele politizate, la nivel de conducere. Și din instituții care trebuiau să apere drepturile persoanelor cu dizabilități, au devenit instituții care-și bat joc de ele.

Și de parcă aceste umilințe n-ar fi de ajuns, persoanele cu handicap sunt împiedicate să ducă o viață normală de către autoritățile statutlui, prin neasigurarea facilităților prevăzute în legislația națională și europeană.

Persoanele cu handicap locomotor au probleme aproape insumortabile să intre în instituții, în magazine, în tribunale, în teatre și cinematografe, pentru că rampele speciale ori nu există, ori sunt făcute în bătaie de joc.

Cât despre accesul în mijloacele de transport, nici nu poate fi vorba, iar toaletele pentru persoanele cu handicap sunt atât de puține încât nu poți spune că ar exista.

Situația în acest domeniu e dezastruoasă și, din păcate, nu este singulară. Ceea ce ne duce cu gândul că ori funcționarii n-au șefi, ori că șefii gândesc și acționează ca subalternii.

Șt. B.