În statele Uniunii Europene
La nivelul celor douăzeci şi şapte de state membre ale Uniunii Europene subvenţionarea agriculturii, aşa cum este definită prin Politica Agricolă Comună, are ca obiectiv principal susţinerea mediului rural sub aspectul contribuţiei la Produsul Intern Brut şi a oportunităţilor de dezvoltare a comunităţilor rurale. Gândirea care stă la baza Politicii Agricole Comune nu este limitată doar la latura economică, ci şi la aspectele demografice şi culturale. Programul Politicii Agricole Comune subliniază importanţa “conservării modului de viaţă rural” şi a necesităţii creării de oportunităţi pentru locuitorii mediului rural. Sub aspect economic, utilizarea banilor din PAC urmăreşte trei obiective – susţinerea producţiei anumitor culturi (prin plăţile directe – 70%), susţinerea coeziunii dintre statele Uniunii (prin proiectele de dezvoltare rurală – 20%), echilibrarea pieţei materiilor prime agricole (prin programe de intervenţie – 10 la sută), atunci când calamităţile naturale distrug recoltele.
Referindu-ne la nivelul subvenţiilor acordate în cele 27 de state membre ale UE, trebuie spus că acestea diferă foarte mult de la ţară la ţară, ceea ce face ca politica agricolă promovată de Bruxelles să fie inechitabilă. Cele mai mari subvenţii la unitatea de suprafaţă, din Uniunea Europeană, respectiv 1.526 euro/hectar, le primesc fermierii din Malta. După maltezi urmează fermierii din Grecia – 709 euro/ha, cei din Olanda – 529 euro/ha., din Slovenia – 526 euro/ha, agricultorii din Italia – 456 euro/ha, cei din Ungaria – 450 euro/ha. Fermierii din Germania primesc 428 euro/ha, iar cei din Austria 403 euro/ha. Cele mai mici subvenţii le primesc fermierii din România – 191 euro, după români urmând agricultorii din Letonia, cu 168 euro/ha.
În alte ţări
În SUA obiectivul principal al politicii de subvenţii este acela de a se asigura stabilitatea preţurilor produselor agricole şi alimentare, protecţia fermierilor împotriva speculaţiilor bursiere şi fluctuaţiilor de producţie care pot avea efect nedorit în ceea ce priveşte inflaţia şi stabilitatea economică. Există şi programe privind dezvoltarea rurală, dar, prin procentul şi sumele pe care le au în vedere acestea au o pondere nesemnificativă.
Pornind de la obiectivul urmărit prin subvenţionarea agriculturii, beneficiarii sunt alţii decât cei din Uniunea Europeană. În timp ce în Uniunea Europeană cele mai multe fonduri se îndreaptă spre fermele mijlocii (fie în formă individuală, fie asociativă), în SUA cele mai multe fonduri sunt direcţionate spre marile companii agricole care cultivă pe suprafeţe foarte mari : grâu, porumb, soia, orez, bumbac, ceea ce reprezintă aproape 90% din totalul fondurilor.
Japonia are cea mai bine subvenţionată agricultură la nivelul grupului celor mai dezvoltate economii ale lumii (G7). Politica de subvenţii japoneză urmăreşte compensarea totală a pierderilor înregistrate de producători în urma fluctuaţiilor preţurilor de pe piaţă. La fel ca şi în cazul american, sunt favorizate câteva culturi vegetale, care fac obiectul speculaţiilor bursiere – cereale (orez în special) şi soia. Ca şi în cazul Uniunii Europene, cei mai favorizaţi sunt producătorii mici şi mijlocii. Sistemul funcţionează descentralizat, prin stabilirea la nivelul prefecturilor a unor plafoane de producţie, care să asigure autosuficienţa pe plan regional, determinând un echilibru între cerere şi ofertă. Subvenţiile acoperă pierderile pe care producătorii le înregistrează din diferenţa dintre ce au cheltuit şi ce pot încasa din valorificarea producţiei pe piaţă.
Noua Zeelandă a eliminat aproape total subvenţiile din agricultură. Ideea iniţială nu a ţinut de un program politic, ci de lipsa banilor pentru subvenţii în timpul crizei de la începutul anilor `80. Faptul că fermele au reuşit să se adapteze la a face agricultură fără subvenţii şi să obţină an de an producţii care să asigure stabilitatea preţurilor pe piaţa internă, acoperind cererea, dar şi surplusuri din ce în ce mai mari, care să meargă la export, a scos din discuţie până acum subiectul reintroducerii acestora. Noua Zeelandă este exemplul dat de majoritatea adversarilor subvenţiilor ca un model de succes în susţinerea agriculturii.

George ZAVERA