Zidind altare de cuvinte înspre lauda vieții * Apariție editorială: „Suflet desculț” – Poezii, Editura A.T.U. Sibiu – Hermannstadt 2021

Pentru Mihail Tănase a scrie este egal cu viața, poezie este egal cu modul de a fi. El nu poate fi altfel decât cuvânt spus cu pasiune și durere, cuvânt pus în știința vindecării rănilor trupești și sufletești. Cu fiece poezie în parte el își vindecă trupul ce uneori îl stingherește, își crește aripi din piroanele adânc bătute în inimă odată cu pierderea celor dragi iar lipsa atingerii, a mângâierii o transformă în roua dătătoare de viață. Chiar dacă mai tărziu, sunt momente în care ne mărturisește:”De la un timp /nu-mi mai este rușine /mie, de mine…/Mulți mă catalogați /continuare /a scaunului cu rotile, /precum ramurile unui copac /crescând dintr-un trunchi putred…/De la un timp /nu-mi mai este rușine / mie, de mine, / nu mă mai tem de beteșuguri…/De la un timp / nu-mi mai este rușine / mie, de mine, / mă bucur de albastrul cerului, /de vuietul mării, / de zâmbetul rujat, / de mersul languros al Muzei…/De la un timp / nu-mi mai este milă / mie, de mine, /-chiar dacă sunt ploaie /căzută sub șenila vrem

ii…/De la un timp //nu mai regret acea / dragoste neîmpărtășită /-o disec în insomnii, / în pagini de carte…./De la un timp / nu-mi mai este milă / mie, de mine, /-nu mă mai tem / de toate câte îmi trec / prin minte zi de zi…/Chiar am făcut o listă întreagă / pe care nu o redau mai jos /-mi-ar lua din timpul sufletului desculț…” ( poezia Chiar mai târziu) și cu o limpede conștiință a sinelui își pune sufletul nud sub microscopul demiurgic, se reclădește precum araba fenice în a-și continua zborul, în albasrul cerului spre acel drum unde tălpile nude ale pelerinilor se duc spre atingerea tărâmului cunoașterii. Indubitabil lirica lui Mihail Tănase, are o atitudine specifică în fața lumii, în aceea în care iubirea are o valoare universală, absolută și pozitivă. El se adresează Poeziei precum iubitei cu care dialoghează până în profunzimea tainică a sentimentelor și trăirilor penru a-și găsi toate răspunsurile existenței sale ca ființă poetică ridicată la ființă de lumină, în a-și găsi armonia și echilibr

ul interior ceea ce îl ridică deasupra suferințelor pe care cotidianul i le aduce în față: “M-ai dus la mare ca valurile să-mi mângâie picioarele inerte …/Valurile zbuciumate plecau și veneau -/ veneau și plecau cu îmbrățișarea mea / în îndepărtatul zbor al pescărușilor…/Firele cărunte de pe tâmple / trăiau dogoarea soarelui în / lacrima inimii de apus…/Acum știu că valurile zbuciumate / mi-au mângâiat picioarele inerte – în acea zi / veneau și plecau, pleacau și veneau, /când cuvintele răsăreau din spuma mării ca un dor împlinit…”

Vin și pleacă cuvintele născute din spuma mării precum, zeița Venus, acea tăcută zeiță a frumuseții eterne. Topite în aurul soarelui ele îi sărută tâmpla căruntă și se înalță ca un dor de nesfârșit. Și minunea se împlinește în acea mângâiere mult așteptată dată de dansul undelor ce spală tălpile inerte ale poetului sedus de zborul pescărușilor. Și iată cum catharsisul eliberator își face drum în acel suflet beat de lumină: “Ți-aș fi dăruit o stea de mare / fără a-ți cere nimic în schimb, /doar să faci o poză cu mine, /să imortalizăm țipătul pescărușilor / sau vreo altă minune a mării / într-un poem al verii…/ Ți-aș fi pictat marea în palme / fără să încurc culorile, – la sfârșit / aș fi pus mai mult alb pe cuvânt / astfel cerul să ne țină îmbrățișați / inimă de senin”… și pacea se așterne lin cum albul din seninul vederii.

Câtă vindecare aduce cuvântul? Descopăr cu încântare în poeziile lui Mihail Tănase, acea măreață simplitate ce vine, în discursurile lui lirice, ca o aripă de înger dintr-un celest basm, să bucure ochiul și sufletul cititorului. Avem în față un autor matur al cărui cuvânt durut, rupt din suferință vine ca un balsam ducând la împlinire funcția sa taumaturgică, de vindecare.

Mihail Tănase, poetul și omul, reușește să se salveze prin arta sa purtată cu demnitate la rang de crez. Și mă întorc la fereastra mea deschisă spre lume. Chiar dacă acel timp și acea lume aparent nu mai sunt, ele totuși există și trăiesc în noi atâta vreme cât noi vom ști să le iubim și să le redăm luminii. Rămâne acel fir al prieteniei care știe să coasă haine de sărbătoare. În clipa neuitării jocul umbrelor și a luminii vine ca o viscolire și ne îndreaptă pașii unde muzele și-au purtat aleșii. Să le dăm glas și să ascultăm, pe domnia sa, poetul!

Alexandra Firița