Un teleormănean celebru: Zaharia Stancu, laureat al Premiului Herder * (5 octombrie 1902 – 5 decembrie 1974)

În ziua de 5 octombrie 1902, dăruit cu talent și putere de muncă, pe care le-a folosit din plin, asigurându-și dreptul la nemurire, s-a născut Zaharia Stancu, unul dintre teleormănenii noștri celebri.

Noi însă uităm repede valoarea artistică a operei și analizăm autorul, despicând firul în patru, analizându-i viața pe toate părțile, intrând cu forța în cele mai intime cotloane ale existenței lui și lăsând să se aștearnă praful peste opera care l-a făcut nemuritor, dar pe care noi, criticii lui orbiți de nici nu știm ce nimicnicii, dacă am citit-o, ar trebui s-o recitim, dacă nu… rușine să ne fie!

Multora ne este plăcut acest mod de analiză, apucând pe calea senzaționalului și, mai nou (de aproape 29 de ani încercăm să demonstrăm, domnilor, că democrația nu vrem s-o înțelegem sau nu există) reducem valorile pentru că au trăit (și) într-o epocă apusă (oare?).

Adică epoca aceea apusă și de tristă amintire nu o regretăm, dar nu ne putem șterge anii existenței noastre numai de dragul de a nu o mai aminti, de parcă aceia care am trăit-o nu am pătimit destul parcurgând timpul când spiritul era nevoit să facă mari compromisuri pentru a exista și a crea.

Să-i lăsăm omului ceea ce-i omenesc, iar scriitorului să-i analizăm opera, fără îndoctrinări ce numai democratice nu sunt!

Minimalizarea lui Zaharia Stancu a mers până la scoaterea lui din manualele școlare, semănând cu obiceiul trist al regimului considerat apus de a interzice scriitori sau a-i trimite la muncă forțată.

Zaharia Stancu este unul dintre teleormănenii noștri celebri, născut în comuna Salcia, „pe lunga, îngusta și săraca vale a Călmățuiului”, într-o familie săracă dintr-o localitate la fel de săracă dintotdeauna, stimați contemporani, așa cum sunt toate localitățile din sudul țării, unde oamenii muncesc mult, dar de sărăcie tot nu scapă, însă nu se dau bătuți și scot la lumină tot ce este mai bun în om.

Sărăcia din timpul Primului Război Mondial l-a obligat pe Zaharia Stancu să-și abandoneze școala și la numai 13 ani să muncească pentru a putea exista, într-o tăbăcărie și o prăvălie din orașul Roșiorii de Vede.

Apoi a lucrat ca argat pe moșia boierească din Lisa, tot din cauza sărăciei (în 1917 avea numai 15 ani!), a vândut ziare în București și a fost arhivar în Turnu Măgurele, timp în care, în ciuda greutăților, a citit foarte mult.

A debutat în anul 1920 cu un pamflet intitulat „Mai puțină ingratitudine”, apărut în ziarul „Victoria” din Turnu Măgurele, în care se referă la pensia derizorie a văduvei lui George Coșbuc.

Ca poet, debutează în anul 1921, în „Adevărul literar artistic” și în suplimentul literar al ziarului „România nouă”, condus de Ion Minulescu.

Urmează liceul în particular (1920-1922) la Roșiorii de Vede, iar în 1924 intră în gruparea revistei „Gândirea”, fiind remarcat de Cezar Petrescu, Eugen Lovinescu și Ovid Densușianu.

Societatea Scriitorilor Români îl premiază în anul 1926 pentru poemul „Viața”, publicat în revista „Țara noastră”, condusă de Octavian Goga, iar în 1927 primește un alt premiu, pentru volumul de poezii „Poeme simple”.

După susținerea bacalaureatului la Pitești, se înscrie la Facultatea de Litere din București, în 1932 dându-și licența, iar ca director al revistei „Azi”(1932-1940) are drept colaboratori pe Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Vladimir Streinu, Ion Vinea, Gib Mihăescu.

În 1949 este numit director al Teatrului Național din București, doi ani mai târziu îi apare romanul „Desculț” (tradus inclusiv în japoneză), iar în 1949, când s-a înființat Uniunea Scriitorilor, este președintele activ al acesteia (președinte de onoare fiind Mihail Sadoveanu), fiind reales în această funcție în perioada 1962-1964-1966-1972, activitatea pe care o desfășoară făcându-i pe contemporani să spună că a fost „cel mai devotat breslei”.

Zaharia Stancu este laureat al Premiului Herder, acordat unor personalități marcante ale culturilor central și sud-est europene, care au adus contribuții semnificative atât culturii proprii cât și culturii Europei.

A scris poezii, romane, povestiri și articole, lăsându-ne moștenire o operă bogată.

Criticat de toate regimurile, inclusiv de cel de tristă amintire, Zaharia Stancu este apreciat de cei care i-au citit opera, iar încercarea de reabilitare de către literați și intelectuali de prestigiu este salutară. Aceștia sunt: Valeriu Râpeanu, Alex Ștefănescu și Nicolae Manolescu.

Președintele Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu a afirmat: „Zaharia Stancu ar merita o relectură fără prejudecăți. Mă voi referi deocamdată la romanele sale de tinerețe, ignorate de critica interbelică și postbelică, abia menționate la bibliografie.”

Despre opera lui sunt multe de spus, iar noi vom reveni, pentru că este imoral să reducem la zero un talent remarcat, remarcabil și recunoscut, un scriitor complex, un om de cultură trecut pe nedrept în umbra nepăsării.

Să ne amintim că Zaharia Stancu, prevăzător, ne-a spus cândva: „Doi ochi îmi ajung. Mai văd și cu ochii închipuirii, care nu au număr și peste care niciodată nu cad pleoape”.

Cornelia RĂDULESCU