Un nou volum de versuri al poetului Mihail Tănase

Poet înzestrat cu o mare sensibilitate, Mihail Tănase ne surprinde de fiecare dată în mod plăcut cu scriitura sa autentică, deosebit de profundă și șlefuită până la jupuirea de sine.

Așa se întâmplă și acum cu această nouă plachetă de versuri, Carantinată, iubirea (Sibiu, Ed. A.T.U, 2020, cu ilustrații realizate de Adriana Luca), în care eul liric respiră prin toți porii metaforelor sale dragostea necondiționată pentru femeia adorată, care reprezintă aici idealul, absolutul estetic.

Idila nu se mai desfășoară în sânul primitor și ocrotitor al naturii, ca la Eminescu, de pildă, ci într-un cadru urban, în contextul pandemiei de coronavirus care a necesitat restricționarea anumitor drepturi și libertăți fundamentale ale omului, impunând angoasanta (auto)izolare…

De fapt, chiar titlul volumului trădează, prin epitetul antepus „carantinată”, circum-stanțele speciale în care se manifestă dragostea, acest neprețuit izvor de energii creatoare…

Cu cât înaintăm în lectura cărții, remarcăm faptul că universul poetic cuprins în ea este invadat treptat-treptat de noile realități social-politice, în care țara este guvernată prin ordonanțe de urgență, prin care se restricționează deplasările în spațiul public: („Pe străzile/ golite de coronavirus/ eram doar noi și magnolia…” – Iubire și magnolii), se introduce obligativitatea purtării măștii de protecție („Acum suntem doar o iubire/ aprobată în ordonanță de urgență…// Ascunși după măști de protecție/ așteptăm normalitatea…” – Ordonanță de iubire) sau se închid instituțiile publice și bisericile („Nu mai suntem primiți în Biserici, Isuse,/ Și tremurăm cu toții la zvonuri de bici…” – Rugăciune de seară).

Purtarea măștilor în spațiul public naște sentimentul de înstrăinare și creează chiar unele dificultăți în a recunoaște ființa iubită („Stau față în față cu tine, iubito,/ întrebându-mă dacă sub masca albă /sunt aceleași buze pe care le sărutam…” -Enigmă).

Înseși elementele aparținând planului cosmic (noaptea și stelele) poartă mască și mănuși de protecție ca în poezia cu un pronunțat ton elegiac, Cunună de spini: „Noaptea poartă și ea/ mască la gură, iubito,/ stelele poartă mănuși/ să nu ne infecteze cu/ apăsarea…”.

Chiar și micile vietăți necuvântătoare, cum ar fi un bondar, de pildă, slujesc poetului de pretext pentru a-și pune fantezia la lucru: „Astăzi urmăream un bondar, iubito,/ zbura așa, dezinvolt și fără teamă/ se amesteca cu albastrul cerului…// Mă amuzam imaginându-mi-l cu/ mască pe față și mănuși pe aripi/ să se protejeze de coronavirus…” (Musafir inocent).

O simplă plimbare în parcul pustiu este prilejul pentru poet de a schița rapid atmosfera apăsătoare, dezolantă, apocaliptică, aproape bacoviană în care trăiește: „Parcul este pustiu, iubito,/ pașii se aud la timpul trecut,/ aici, doar florile sunt pline de albine ‒/ băncile sunt cioturi uscate/ ce mă privesc cu mirare…// Stau față în față/ cu Apocalipsa, iubito,/ sub cerul de cristal/ aleile sunt pustii ‒/ păzite cu arma în mână/ să nu fie luate cu asalt de iubire…” – Resemnare).

Stresul psihologic, cauzat de realitatea pandemică, acablantă și claustrantă, este mărturisit cu franchețe în poemul Epuizare, poetul făcându-se în finalul acestuia porta-vocea unui popor întreg: „Am obosit, iubito,/ să mă închid între/ patru pereți,/ să joc ascunselea/ cu Covid-ul,/ am obosit să merg/ cu degetul pe hartă -/ (…) am obosit, iubito,/ să-mi pun mereu mască,/ de parcă cu mască/ nu m-ar recunoaște virusul,/ am obosit să număr morții la TV,/ să mă bucur de vindecați -/ toți am obosit, iubito,/ am obosit să nu te văd/ cu lunile, am obosit…”.

În tot acest tablou apocaliptic, singura soluție salvatoare rămâne iubirea, care îl ajută pe poet să-și salvgardeze condiția umană: „Ești singura pe care o cred, iubito,/ atâta timp cât îmi răscolești/ metafora…” (Unică); „ Nimic nu mi-a rămas/ decât teancul declarațiilor pe/ propria răspundere că te iubesc!…” (Fum); „Versul meu îți va spune/ în fiecare pagină că te iubesc…” (Promisiune) etc.

Poezia Carantinată, iubirea, care conferă titlul volumului, este o frumoasă artă poetică a tumultului sufletesc, constituind une mise en abyme a întregului volum.

În finalul plachetei, însumând circa 60 de poeme scrise în carantină, iubirea, credința și nădejdea că totul va reveni la normal transpar în poeme ca Rondel cu iubire, Restart la viață și, mai ales, Renăscut prin ordonanță, care merită citat integral pentru sentimentul de libertate, de descătușare, care îl străbate în chip triumfal: „Iubito,/ prin această ordonanță/ mă simt mai tânăr/ ca oricând,/ mai bogat cu o carte/ scrisă în carantină -/ știi bine că ‹‹poeții››/ nu îmbătrânesc niciodată,/ (am avut multe discuții/ contradictorii pe această temă),/ iată că restricțiile dispar/ în sens invers/ acelor de ceasornic:/ una câte una/ iar dragostea descătușată/ dă năvală în noi, iubito,/ așa fără mască,/ fără să se poarte cu mănuși/ se întinde ca o/ pânză de păianjen -/ capcană a iubirii…”.

În concluzie, Carantinată, iubirea, de Mihail Tănase, este o carte intensă, care se citește cu sufletul la gură, grație abisalității sentimentului de iubire reperabil în ea.

Folosindu-și la maximum resursele lirice de care dispune, poetul a ieșit victorios din carantină și mai bogat cu o carte, o carte pe care o primim astăzi, iată, ca pe un „cadou neobișnuit”.

Cristian Gabriel MORARU