Statul naţional, unitar şi independent, la răscruce?

În 1980, la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, de la Madrid, s-a revendicat, pentru prima oară după cel de-al Doilea Război Mondial, independenţa Transilvaniei de către un aşa zis partid socialist aflat în exil, Partidul Socialist transilvănean.
Din acest moment diaspora maghiară din Statele Unite, foarte numeroasă şi influentă, a pus în fiecare an pe tapet problema discriminării şi deznaţionalizării etnicilor maghiari din Ardeal în Congresul SUA, iar în 1989, când Laszlo Tokes a fost declanşatorul revoltei de la Timişoara, în draftul Proclamaţiei de la Timişoara s-a strecurat şi ideea întregirii şi autonomizării Banatului românesc. S-a mai vorbit atunci şi despre contribuţia serviciilor secrete ruseşti şi maghiare la organizarea evenimentelor din martie 1990, de la Târgu Mureş. În legătură cu aceste evenimente, săptămânalul francez „Le Poiant” din 21 mai 1990 reconstituie ceea ce se numeşte „complotul bicefal” maghiaro-sovietic, confirmând astfel declaraţiile lui Nicolae Ceauşescu la procesul fatal care acuza „agenturili străine” de izbucnirea revoltei din România.
Un an mai târziu, la 21 octombrie 1991, o proclamaţie intitulată „Declaraţia de Independenţă a Republicii Transilvania” este făcută publică de un anume Dan Andersen-Vodă, pe care toată lumea l-a considerat un excentric, iar autorităţile şi presa din România nu l-au luat în seamă. Dar teoria lui va fi mai apoi preluată de analişti politici şi militari cu reputaţie internaţională.
Nu demult, un studiu geopolitic apărut la Belgrad sugerează că Ungaria s-ar putea extinde cu Transilvania românească (fără Ţinutul Secuiesc) şi partea de nord a Banatului din Serbia (Voivodina). În acelaşi timp, la Budapesta se vorbeşte că „chiar şi CIA consideră necesară abrogarea dictaturii teroriste de la Trianon”. În susţinerea aserţiunii se dă ca argument că CIA, GRU şi un Institut de Cercetare au întocmit o hartă a Europei în anul 2035, potrivit căreia Ungaria va alipi o parte a Transilvaniei şi Voivodina.”, România urmând să primească în compensaţie Republica Moldova.
Că deasupra României plutesc nori negri spune şi postul de radio „Vocea Rusiei”, un fel de „Europa Liberă” a estului. Citând un obscur analist transnistrean, fost deputat în Parlamentul de la Chişinău, postul de radio respectiv spune că în România zilelor noastre „se încearcă o diversiune similară cu cea din 1989”, când Moscova a fost acuzată de ceea ce s-a întâmplat pe plaiurile mioritice.
Comentatorii de la Vocea Rusiei mai spun că pentru România „anul 2013 va fi unul deosebit de greu, mai ales în contextul geopolitic în care s-a înscris Uniunea Europeana”, când “pare să fie decisă distrugerea statelor naţionale şi transformarea Uniunii Europene într-o «federaţie de regiuni», astfel încât elitele naţionale să nu mai poată opune rezistenţă centrului decizional aflat undeva pe axa Bruxelles – Berlin.”
Scenariile geopolitice „fabricate” în vest au găsit de-a lungul timpului ecou şi în cealaltă zonă de influenţă a Europei, în Rusia, unde Republica Moldova şi teoria „politicii expansioniste a României” au fost şi rămân principalele teme de discuţie.
Cea mai serioasă confirmare a acestei abordări este discursul lui Vladimir Putin la cel de-al 20-lea summit Rusia-Uniunea Europeană de la Lisabona, din anul 2007, când vorbind despre Kosovo a făcut aluzie la posibilitatea revendicării Transilvaniei şi Dobrogei de către Ungaria şi Bulgaria, dar n-a suflat o vorbă despre Republica Moldova şi Republica Moldovenească Transnistreană şi nici despre poziţia României vizavi de aceste entităţi.
O va face însă, cinci ani mai târziu, în aprilie 2012, „Frontul popular”, o suprastructură politică creată de Vladimir Putin în preajma alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din Rusia, care în mesajul adresat Congresului Civic, organizat de Partidul Comuniştilor din Republica Moldova spunea: „Cetăţeni ai Republicii Moldova, fiţi adevăraţi patrioţi ai neamului. Nu permiteţi ca ţara voastră să fie condusă de la Bucureşti. (…) Românizarea cu orice preţ, revanşismul istoric, transformarea Republicii Moldova într-un avanpost al NATO, aceasta este politica actualei guvernări (din Moldova-n.r.).”
Această asociere subtilă a României cu Ungaria, încercarea de a face din România un stat revizionist, care nu recunoaşte tratatele internaţionale şi vrea să schimbe status-quoul rezultat după Pacea de la Paris, care a pus capăt celui de-al Doilea Război Mondial, nu face altceva decât să dea apă la moară Budapestei. Care devine din ce în ce mai agresivă, mai ales în perspectiva apropiatelor alegeri parlamentare.
Scandalul „drapelului secuiesc” izbucnit zilele trecute face parte din strategia guvernului maghiar de inducere în percepţia publică internaţională a faptului că România nu respectă standardele internaţionale în materie de protecţie a minorităţilor naţionale, în ciuda faptului că modelul românesc de protecţie a minorităţilor este apreciat la nivel european şi internaţional. Iar dacă ungurii sunt persecutaţi şi discriminaţi ei trebuie să aibă un spaţiu de refugiu, un loc numai al lor, în care să se autoguverneze după propria voinţă. Iar acest loc este aşa zisul Ţinut Secuiesc, care nu există din punct de vedere legal şi administrativ, aşa cum nu există nici o populaţie semnificativă a minorităţii invocate în titulatura arealului, la ultimul recensământ doar 120 de persoane declarându-se secui.
Aşa că miza susţinătorilor autonomiei culturale şi teritoriale a populaţiei din Ţinutul Secuiesc nu este menţinerea obiceiurilor şi tradiţiilor secuieşti, ci crearea unei enclave în inima Transilvaniei, aflată sub influenţă maghiară, care mai apoi să fie folosită drept „cap de pod” sau „monedă de schimb” ori „subiect de negociere”.
Rămâne de văzut ce poziţie va adopta Guvernul României pe termen mediu şi lung, având în vedere toate posibilele pericole despre care se vorbeşte.
P.S. Ieri, Consiliul Director al Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş solicita Parlamentului, Preşedinţiei şi Guvernului, ca în perspectiva modificării Constituţiei „să interzică funcţionarea partidelor şi formaţiunilor politice constituite pe criterii etnice, iar cu ocazia viitoarei reîmpărţiri administrativ-teritoriale a ţării să nu cedeze “presiunilor” interne şi externe din Ungaria, de formare a unor regiuni constituite pe baze etnice, “care să conducă la renaşterea experimentului stalinist de tristă amintire al Regiunii Autonome Maghiare”.
P.P.S. La ora editării acestui material, agenţiile de presă transmit că în prestigiosul ziar New York Times a apărut un articol care i-a apărarea maghiarilor în scandalul drapelelor. De unde se vede că maşina infernală de dezinformare a lui Soroş a intrat în funcţiune. În acest timp, preşedintele nostru tace, socotind că un secretar de stat ori un ambasador nu sunt de rangul său. Şi când te gândeşti că în Constituţia României, preşedintele conduce politica externă a ţării, această tăcere devine suspectă.

Şt. B.