Salarii de zeci de mii de euro pentru supravegherea asigurărilor

Într-un contract de asigurare, doar prima e sigură
La ora actuală, agricultura românească se confruntă cu prea multe probleme ca să atingă potenţialul uriaş pe care îl are şi să ajungă principalul motor de dezvoltare al unei economii dezindustrializate.
Problemele se datorează atât complexităţii acestei ramuri, cât, mai ales, din cauza lipsei unui interes real al autorităţilor pentru producţia vegetală şi animală.
Statul român nu face altceva decât să rezolve problemele de moment, n-are o strategie pe termen mediu şi lung nici pentru irigaţii, nici pentru asigurarea desfacerii producţiei, lăsând fermierii la mâna multinaţionalelor din domeniul valorificării cerealelor şi al celor care valorifică produsele în supermarketuri, provenite în majoritate din importuri. Aşa că în loc să fie motorul existenţei, motorul bugetului, agricultura românească mai există pentru că încă mai există nebuni frumoşi care se luptă pentru ca pământul udat cu sângele strămoşilor să nu rămână pârloagă.
Şi dacă fermierii reuşesc să facă faţă, cu greu, e adevărat, insuficienţei fondurilor din subvenţii ori birocraţiei stufoase, când e vorba de accesarea fondurilor europene, în faţa naturii sunt neputincioşi.
Şi în faţa secetei, şi în faţa excesului de ploi, şi în faţa gerului sau a vijeliilor care culcă culturile la pământ.
Pentru asta există asigurările, ar putea spune un fermier dintr-o ţară occidentală dezvoltată.
Numai că în România, soarta acestor asigurări este strâns legată de soarta agriculturii româneşti, mult prea dependentă de condiţiile naturale şi de subvenţiile acordate de către stat fermierilor.
Pentru că fermierii, fie ei mici sau mari, sunt decapitalizaţi de contextul economic în care îşi desfăşoară activitatea. În timp ce preţul la îngrăşăminte, insecticide, pesticide şi combustibili au crescut exponenţial, preţul produselor este la mâna marilor traderi şi a supermarketurilor, aşa că oricâte eforturi ar face agricultorii români rar reuşesc să obţină un câştig care să le asigure reluarea producţiilor vegetale sau animale fără credite bancare sau credite-furnizor.
La asta se adaugă neseriozitatea firmelor de asigurare, care întârzie nepermis de mult plăţile, caută fel şi fel de chiţibuşuri pentru a plăti cât mai puţin, şi nu sunt puţine cazurile când nu plătesc deloc şi se ajunge în instanţă.
De aceea producătorii agricoli din România nu prea mai sunt interesaţi de asigurarea culturilor atâta timp cât acestea reprezintă mai mult un cost, ca atâtea altele, decât ca un instrument care aduce protecţie în faţa unor riscuri care le-ar afecta grav afacerile.
În plus, o altă mare nemulţumire a fermierilor este faptul că asiguratorii nu acceptă să ia în calcul trei riscuri majore cu care se confruntă agricultorii români; seceta, îngheţul de iarnă şi inundaţiile, invocând faptul că aşa se întâmplă peste tot în lume. Dar nu peste tot în lume statul acoperă între 50 şi 70% din costul primelor de asigurare plătite de producătorii agricoli, ceea ce ar putea duce la o dezvoltare rapidă a pieţei, şi nu e în fiecare an secetă, îngheţ sau inundaţii şi, în nici un caz, în toate zonele ţării.
Agricultura românească este de patru ori mai puţin acoperită prin poliţe de asigurare decât media la nivel european, şi asta nu din cauza fermierilor. Dacă statul ar sprijini mai mult agricultura prin irigaţii, reglementarea pieţei şi subvenţii, iar băncile, care sunt în spatele firmelor de asigurări, ar înţelege să-şi maximizeze profitul şi pe seama altor sectoare de activitate decât asigurările, s-ar putea realiza un parteneriat benefic şi pentru agricultori şi pentru asiguratori.
Dar dacă în agricultură ai şansa să recuperezi o parte din bani, pentru că ţi-i dă statul, e o adevărată dramă pentru cei care sunt asiguraţi ca proprietari auto şi au ghinionul să fie implicaţi într-un accident în urma căruia trebuie să-şi repare maşina.
Se poate trezi că nu-şi poate ridica maşina din service pentru că firma de asigurări la care este asigurat sau firma de asigurări a celui vinovat de producerea accidentului n-a plătit reparaţia, invocând fel şi fel de motive.
De aceea, la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, înainte de a deveni Autoritatea de Supraveghere a Asigurărilor, au fost înregistrate 7.570 de reclamaţii din care 98,23% erau îndreptate împotriva firmelor de asigurare şi doar 1,77% împotriva service-urilor auto.
Situaţia e gravă, iar cei care pierd sunt cetăţenii care plătesc primele de asigurare cu bună credinţă, influenţaţi de preţuri sau de reclamele deşănţate pe care le văd la televizor. Cine e de vină?
În primul rând cei puşi să supravegheze piaţa asigurărilor, care ar fi trebuit să pună lacătul pe uşa societăţilor de asigurare care nu-şi respectă obligaţiile contractuale. Atâta timp cât aceste firme funcţionează, oamenii cred că totul e în regulă şi cad în plasa lor. Primesc salarii incredibile de ordinul zecilor de milioane de euro pentru a face ordine pe piaţa de asigurări şi acum ne trezim că cele mai mari firme din domeniu intră în insolvenţă. Ce se va întâmpla cu banii milioanelor de asiguraţi auto ori pentru alte bunuri?
Şi de ce nu s-a întrebat nimeni din conducerea CSA (ASF) cum se face că toţi asiguratorii au introdus franşiza şi, ciudată coincidenţă, la toţi nivelul e acelaşi, 10% din totalul sumei asigurate, pe care nu-l mai primeşti de la asigurator. Nu e altceva decât o şmecherie de a practica un preţ mai atractiv la poliţă, pentru că el câştigă oricum 10% din suma pe care ar trebui să ţi-o plătească drept despăgubire.
E clar că e ceva putred în sistemul naţional de asigurări, şi nu e nevoie decât să citeşti presa sau să te uiţi pe site-uri ca să ajungi la această concluzie.
Aşa că e de mirare că celebrele şi multele noastre servicii secrete n-au acţionat pentru a se evita dezastrul care se prefigurează în domeniul asigurărilor.

Şt. B.