România, ţară europeană şi stat(ul) de drept(i) în faţa marilor licurici politici şi financiari

Filozofia străveche a Chinei dă forţă tigrului economiei mondiale, pentru că la distanţă de secole şi milenii, comoara de înţelepciune a rămas la fel de respectată şi valorificată.
Un vechi proverb din ţara care i-a fascinat pe Marco Polo şi Ioan Niculce spune că atunci când e strălucire orbitoare în palate, e sărăcie lucie în bordeie. La mii de kilometri şi secole distanţă, trăitorii pe plaiurile mioritice constată pe propria piele cât adevăr conţine această perlă asiatică. Cu cât s-au înmulţit viloaiele ciocoilor tranziţiei şi maşinile bengoase în care-şi plimbă burdihanele, cu atât s-au înmulţit cei care se gândesc cu groază că nu mai pot să-şi asigure pâinea cea de toate zilele.
De 23 de ani România a fost cârmuită de guverne care, după cum au acţionat, au părut a fi „de ocupaţie”, adică venite de aiurea, într-o colonie bogată, pe care s-au întrecut s-o jefuiască fără să se gândească la soarta „băştinaşilor”. Iar când n-a mai fost „suficient” de furat din ceea ce construise cu sânge, cu lacrimi şi sudoare norodul, au început să pună biruri care să hrănească ugerul bugetar din care curge lapte şi miere pentru gurile lor hulpave şi mincinoase.
Fiecare guvernare a avut propria Înaltă Poartă politică, şi toate un singur muharer, căruia i-au făcut temenele, Fondul Monetar Internaţional. În spinarea căruia au aruncat toată lăcomia, cinismul şi incompetenţa lor.
Zilele trecute sfetnicii Padişahului Financiar al lumii au venit la Bucureşti şi le-au zis politicos şi ferm: „Aveţi deficit bugetar mare, aveţi arierate, sunteţi ezitanţi şi impredictibil. Faceţi ce credeţi voi de cuviinţă ca să vă încadraţi în ţinte. Şi au plecat. Iar în urma lor, ce mai freamăt, ce mai zbucium, vorba Poetului Naţional.
S-au strâns capetele mai mult sau mai puţin seci ale miniştrilor şi s-au ciocnit cu capetele, mai mult sau mai puţin luminate ale consilierilor, şi după câteva zile şi nopţi albe au încropit un plan de ieşire din fundătură. Care plan, spun experţii, ne va afunda mai abitir în nisipurile mişcătoare ale crizei, care încă nu s-a terminat decât în minţile politrucilor buni de gură.
Dacă piticul atomic Boc a avut mania tăierii, fie că a fost vorba de lucernă, de brazi, de pensii şi salarii, baschetbalistul Ponta e adeptul măririi de taxe şi impozite, ar lărgirii bazei de impozitare şi, dacă s-o putea, al micşorării CAS cu 5%.
Dacă în ceea ce priveşte taxele şi impozitele n-avem nici o îndoială, în ceea ce priveşte CAS intervine o condiţionalitate care ne spulberă speranţele, „dacă o să se poată”.
Dincolo de zidurile Palatului Victoria, din murmurul opoziţiei nu se înţelege mare lucru în afară de un „NU” hotărât iniţiativelor Guvernului şi propuneri alternative la fel de inepte şi ineficiente. Aceeaşi poziţie de „Gică contra” pe care au adoptat-o toate partidele româneşti atunci când nu s-au aflat la masa pe care se împărţea totul puterii.
Anul 2014 este, din nefericire, un an electoral cu două rânduri de alegeri, aşa că slabe speranţe să se mai gândească cineva şi la problemele reale ale ţării. Acestea vor fi doar enunţate, dar tratate în manieră electorală, adică demagogic şi populist. Cei de la putere se vor plânge, ca şi până acum, că „nu sunt lăsaţi să facă”, iar opoziţia îi va acuza „că nu ştiu să facă”, dar în nici un caz nu va oferi alternative ci doar „vorbe goale, ce din coadă au să sune”.
Teoretic, România este o ţară europeană şi un stat de drept. Practic, e doar geografic o ţară europeană şi un stat în „poziţie de drepţi” în faţa marilor licurici politici şi financiari ai Europei şi ai Lumii.

C.O.