România poate deveni o piesă importantă în strategia Atlantică

Când Victor Ponta a spus că Victoria Nuland a venit la Bucureşti nu pentru a ne trage de urechi, ci pentru o problemă de competenţa CSAT, care nu poate fi făcută publică, mulţi au spus ă e doar o petardă aruncată de premier, ca să acopere subiectul modificărilor la Codul Penal propuse de Parlament şi respinse de Curtea Constituţională.
Vizita lui Traian Băsescu în Israel şi în Teritoriile Palestiniene confirmă faptul că Ponta a avut dreptate. Doamna Nuland n-a venit nici pentru „marţea neagră”, nici pentru sărbătoarea celor 10 ani de apartenenţă la NATO a României, ci pentru a pune la punct ultimele detalii ale vizitei lui Traian Băsescu în Orientul Mijlociu, fiind binecunoscut faptul că vicepreşedintele american John Kerry vrea să implementeze în această primăvară planul de pace între Israel şi Autoritatea Palestiniană, într-un context de mari turbulenţe în zonă.
Pentru a înţelege rolul pe care îl joacă România în acest demers, trebuie să rememorăm perioada anilor ’60-’70, când România era un fel de minister de externe al planetei, fiind în acelaşi timp elementul de legătură între Europa Occidentală şi Rusia, între Europa şi Orientul Mijlociu, între Rusia şi China şi între Israel şi ţările arabe. Nicolae Ceauşescu, prin menţinerea relaţiilor politico-economice cu Israelul, după războiul din 1967, prin implicarea în rezolvarea neînţelegerilor dintre PCUS şi Partidul Comunist Chinez şi prin promovarea unor relaţii politice, economice şi culturale cu majoritatea ţărilor arabe a reuşit să facă din România un jucător activ în plan global, poziţia sa de rebel al lagărului socialist atrăgându-i şi simpatia şi sprijinul Occidentului.
Miile de studenţi arabi care s-au pregătit în România şi miile de familii mixte din Siria, Liban, Iordania, Palestina, Irak şi Libia, au reprezentat tot atâtea punţi de legătură a României cu ţările arabe, şi chiar dacă după revoluţie legăturile oficiale cu lumea arabă au mai slăbit au rămas în picioare legăturile interumane, arabii de diverse cetăţenii fiind primii investitori în România post revoluţionară.
Aşa că implicarea, chiar dacă neoficială, a României în procesul de pace din Orientul Mijlociu nu trebuie să mire pe nimeni. Mai ales când e vorba de Israel şi Palestina, unde trăiesc importante comunităţi de români, rod al politicii lui Ceauşescu de a permite şi chiar încuraja exodul evreilor din România spre Israel şi de a recunoaşte Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei şi pe Yaser Arafat ca reprezentanţi legitimi ai poporului de pe malul stâng al Iordanului, recunoaştere însoţită de facilităţi economice şi culturale, universităţile româneşti fiind invadate de studenţi palestinieni, mulţi dintre ei întorcându-se în patria mamă cu neveste românce.
Aşa că fiind ţara cu cele mai particularizate relaţii cu lumea arabă, în acest caz Palestina, şi cu Israelul, România face parte din „planul Kerry” de pace în Orientul Mijlociu, lucru sugerat şi de Traian Băsescu la plecare spre Israel prin declaraţia că sprijină „planul Kerry”.
E pentru prima oară când România, ca membră NATO, este chemată să joace într-un joc de putere global. Important este ca războiul politic intern să nu reverbereze în diplomaţie, pentru că a rata o asemenea ocazie de a ieşi din statutul de pion de sacrificiu pe tabla de şah a istoriei este nu numai un demers păgubos, ci şi condamnabil.

Şt. B.