Repere teleormănene: Primele informații despre populația comunei Bragadiru

Primele informații despre populația comunei teleormănene Bragadiru sunt de la începutul secolului al XIX-lea.

Evident, acestea sunt relative, ele referindu-se la numărul familiilor sau al gospodăriilor, însă informația din anul 1810 se referă și la numărul locuitorilor.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea apar date concrete despre numărul locuitorilor, numiți, la acea vreme, „suflete”.

Autorii „Istoriei localității Bragadiru”, Marcel Țena și Valeriu Bazavan, au efectuat cercetări, obținând informații demografice despre această localitate. Aceste informații se referă la 9 ani din secolul al XIX-lea.

Prima informație face referință la anul 1810 și apare în manuscrisul „Catagrafie de județul Teleorman cum în foi arată”.

Astfel, aflăm că Bragadiru avea 264 de locuitori.

O nouă catografie se efectuează în anul 1831, când erau 291 de familii (proprietarul moșiei era Grigore Vodă Ghica).

În anul 1835 apare o hartă a Principatelor Române, realizată de ofițerii armatei ruse.

Harta oferă și date statistice despre toate localitățile, inclusiv despre Bragadiru, care avea 160 de gospodării și era stație de poștă.

Această hartă are și o a doua ediție, revizuită și este lucrată la scara 1:420.000 (1cm de hartă reprezintă 4,2km de teren).

Ea reprezintă al doilea document cartografic important despre Țara Românească, după harta austriacă din 1790.

Sunt unele inexactități și aici, satele Pietroșani, Bragadiru, Conțești, Cervenii de Jos și Cervenii de Sus figurând în județul Vlașca, deși în 1835 făceau parte din județul Teleorman.

O altă hartă generală a Țării Românești s-a efectuat în anul 1838, iar satul Bragadiru figurează cu 242 de familii. În acel an, în Conțești (Conțeasca) erau 136, în Țânțăreni erau 84 de familii, iar în Pietroșani, 229.

Se observă o creștere a populației comunei Bragadiru, de la 160 de familii în 1835, la 242 de familii în 1838.

Această creștere se explică prin faptul că o parte din locuitorii satelor Gorganu, Scăiești, Cătuneasca, Țânțăreni (care au dispărut treptat, în secolul al XIX-lea) s-au stabilit în Bragadiru.

Astfel, în jurul anului 1840, localitatea Bragadiru devine cea mai populată din zonă, fiind în primele trei localități, împreună cu Peretu și Piatra.

În lucrarea „Indicele comunelor rurale din Muntenia” din anul 1861, se arată că în acel an comuna Bragadiru avea 371 de familii și 258 de case, în timp ce comuna Țigănești avea 259 de familii și 219 case.

Maiorul Papasoglu publică (în 1865-1866) un atlas cu hărțile districtelor (județelor) Principatelor Unite, indicând numărul familiilor fiecărei localități, numărul celor din Bragadiru fiind tot 371, ca în anul 1861.

Din „Dicționarul topografic și statistic al României” al lui Dimitrie Frunzescu, din 1872, aflăm că Bragadiru avea 1710 locuitori.

În anul 1889 are loc un recensământ al populației comunei, care avea 2636 de locuitori, iar la cel din 1890 (sau 1889), Bragadiru are 2643.

Tendința de creștere a populației comunei Bragadiru a fost mai accentuată în al doilea și al treilea deceniu (1810-1830), dar și în ultimele trei decenii (1870-1900), populația crescând de peste 12 ori, de la sub 300 de locuitori, la peste 3000.

Un alt element cartografic important este „Harta lui Cuza”, din anul 1864.

Deși nu conține date statistice despre localități (precum harta rusă din 1835), această hartă este la scară mare (hartă topografică) și ne dă informații privind forma și mărimea localităților.

Este prima hartă topografică executată la noi în țară, la o scară de 1:57600 (1cm de hartă=0,576km de teren), forma comunei Bragadiru fiind asemănătoare cu aceea de astăzi.

Cornelia RĂDULESCU