Comuna Viișoara este situată în sudul țării, la 21 km de orașul Zimnicea, cea mai sudică localitate din România, la 32 km de municipiul Alexandria, reședința județului Teleorman și la 34 km de municipiul Turnu Măgurele.

Locul este încărcat de istorie, aici descoperindu-se dovezi ale civilizațiilor străvechi: telluri și tumuli, precum și ceramică din prima epocă a fierului.

Tot aici s-a descoperit un tezaur format din 280 de monede grecești, emise de Macedonia Prima.

Un alt tezaur, medieval, alcătuit din 257 de monede emise de Polonia, Imperiul Otoman și Imperiul Romano-German este o mărturie a faptului că aici exista o intensă circulație monetară.

Localnicii susțin că la mică distanță de vatra satului a avut loc o confruntare a lui Vlad Țepeș cu turcii, o astfel de confruntare având și Mihai Viteazul, căci Viișoara era la hotarul Țării Românești cu Imperiul Otoman.

Localitatea apare pentru prima dată în documente la 16 iulie 1538, în timpul domniei lui Radu Paisie (1535-1545). Voievodul îi confirmă spătarului Drăghici și fratelui acestuia, marele vistier Udriște, mai multe sate, părți de sate și țigani, printre acele sate numărându-se și Viișoara.

Într-un hrisov al lui Mihnea Turcitul, voievodul Țării Românești, dat în 17 mai 1589, acesta dă celui de al doilea postelnic, Nica și soției acestuia, Maria, dreptul asupra satelor aflate de la gura Călmățuiului- Viișoara și Ducna (Lisa de astăzi).

În anul 1594, Mihai Viteazul amintește de satul Viișoara, care este dat mănăstirii Cotlumuz, „cu vama și tot venitul”.

Un zapis din anul 1633 îl amintește pe Oprea, pârcălabul de Viișoara, ca unul dintre martorii vânzării unei moșii.

Un document din 15 august 1763, scris la Giurgiu, spune despre jalba locuitorilor din Viișoara, cu privire la încasarea dijmei.

De-a lungul timpului, satul nu a avut aceeași denumire și nici vatra satului nu a fost aceeași.

În anul 1788 satul se numea Siliștea, fiind situat aproape de valea cu aceeași denumire. Din cauza epidemiei de ciumă din 1812, din timpul domniei lui Caragea, supraviețuitorii se mută în lunca Călmățuiului, în zona numită „coturi”, localitatea având denumirea Cotărani, apoi se mută la nord, la „Mizinele”.

În 1820, cele 30 de familii care au supraviețuit ciumei se mută pe vatra actuală, a cărei suprafață era plantată la acea vreme cu viță de vie.

Cornelia RĂDULESCU