Plătind cu viața….

La numai o zi după data de 23 august, pe care noi, românii, o legăm de anul 1944, fiind o zi de (cea mai) tristă amintire, gândurile pentru Mareșal se cer trecute pe hârtie.

Sunt gânduri pentru el, pentru iubirea de țară, pentru noi.

Sunt lucruri care trebuie spuse. Și plânse.

Căci au fost trădări despre care nu s-a vorbit și chiar și acum se vorbește prea puțin.

La 23 august 1944 s-au luat decizii de către mai marii lumii, pe care cei mici, executanții, le-au acceptat și le-au luat ca atare, obișnuiți ca pe planeta Pământ să fie de toate, „și mai bune, și mai rele”, iar în partea aceasta de lume, numită România (a mea, a ta, a noastră) să fie distribuite toate relele pe care le poate duce un popor.

Nostalgicii spun că de n-ar fi fost așa, de n-am fi trecut de partea Aliaților, ar fi fost rău.

Și dacă am fost de partea lor, ce-am câștigat?

Tot debusolați, tot zdruncinați și transformați din temelii am fost!

Cu ei am câștigat ce ne aparținea, Transilvania de Nord, dar inima Țării tot plânge după Basarabia și nordul Bucovinei.

Și tot datorită lor am stat sub cizma noului țar roșu, de ne-a colorat nu numai cravata, ci însăși viața ne-a așezat-o în purpură și între seceră și ciocan.

La zid nu ne-a pus nimeni, zic unii, uitând că oamenii care învățaseră carte și care erau împotriva dezastrului aruncat peste noi au fost duși la Canal, mulți dintre ei dispărând disperați înainte de vreme, căci așa fusese planificat.

Sunt nostalgici care ne ceartă și ne spun că așa a fost bine.

Cui i-a fost bine?

Negustorului căruia i s-a luat prăvălia?

Industriașului căruia i s-a naționalizat fabrica?

Țăranului căruia i s-au luat cele câteva pogoane cu care fusese împroprietărit pentru că luptase pe front?

Intelectualilor cărora li s-a dat lopata, în locul stiloului?

Artiștilor care s-au stins fără să mai poată crea?

Scriitorilor care au lucrat ca zilieri în cooperative de producție?

Binele cui a venit, dacă a venit?

Și când a venit, de ce nu l-am simțit?

Am văzut o țară secătuită, stoarsă de puteri, cu oameni triști, foarte triști și mereu triști.

O țară cu trupul ciuntit, neîntregită (încă), chinuită de ciuma roșie mai mult de jumătate de veac, înspăimântată de cele prin care a trecut și nesigură pentru cele care vor veni.

Sunt gânduri pentru Mareșal, pentru Țara pe care a iubit-o și pe care n-a vrut s-o vadă așa și care a plătit cu viața pentru această iubire. Și pentru trădarea celor din jur.

Cornelia RĂDULESCU