Occidentul a aruncat Crimeea în braţele lui Putin. Urmează Transnistria?

Încercarea de resuscitare a revoluţiei portocalii de către Occident a fost cu mult mai prost pregătită decât cea care i-a adus pe Iulia Timoşenko şi Victor Iuşcenko. Demolată de votul popular, fragila democraţie ucraineană a fost subminată de corupţie, pe de o parte, şi de realitatea social-economică şi politică a fostei republici sovietice, de care Occidentul n-a ţinut cont nici atunci şi nici acum.
Ucraina este un stat creat artificial, cu toate problemele ce decurg dintr-o asemenea construcţie. Partea de vest, mai puţin dezvoltată economic, are la graniţe insule etnice, unde găsim lituanieni, polonezi, cehi, unguri şi români, care, de-a lungul anilor, nu s-au bucurat de un tratament care să le permită păstrarea limbii şi a tradiţiilor culturale. În plus, în afara românilor care sunt ortodocşi, toate etniile sunt catolice. La fel şi cea mai mare parte a populaţiei ucrainene.
Dincolo de Nipru, care taie Kievul în două, se întinde Ucraina de est, ultraortodoxă, cu o populaţie rusofonă importantă (circa 17 milioane de cetăţeni) şi mult mai dezvoltată economic decât partea de Vest. Iar Crimeea, mărul discordiei prezente între Rusia şi Occident, nu e decât un apendice rusesc, transplantat în 1954 de Nikita Hruşciov, cu prilejul aniversării a 300 de ani de la trecerea Ucrainei la Rusia prin tratatul de la Pereiaslav.
Iar dacă la această realitate adăugăm interesele geostrategice ale Rusiei lui Putin nu e greu de prognozat un eşec major al Occidentului în problema ucraineană.
Pentru că după sfârşitul războiului rece şi după unificarea Germaniei occidentul european n-a mai avut lideri vizionari şi puternici, iar SUA a fost interesată mai mult să fie liderul noii lumi unipolare, iar atacul terorist de la 11 septembrie i-a permis să încerce să fie şi jandarmul omenirii. Şi poate că ar fi devenit dacă sub mâna de fier a lui Putin Rusia n-ar fi redevenit o mare putere, iar China comunistă nu i-ar fi ameninţat în mod real poziţia de lider al economiei mondiale.
Ani în şir pentru Occident n-au existat decât trei ţări din Estul Europei care au prezentat interes economic şi geostrategic: Polonia, Cehia şi Ungaria.
Abia când Putin a început să repare „dezastrul geostrategic” pe care el îl considera ca fiind destrămarea URSS, Occidentul a început să privească spre este şi a văzut că revoluţiile din Georgia şi Ucraina s-au fâsâit iar Rusia a început să-şi recupereze teritoriile. A început cu micile republici separatiste din Caucaz, Osetia şi Abhazia, menţine îngheţate conflictele din Nagomo Karabah şi a susţinut menţinerea unui alt Kaliningrad în coasta Moldovei, Transnistria, artificial lipită de Stalin de Basarabia, drept compensaţie pentru judeţele transferate Ucrainei.
Aşa a apărut ideea „Parteneriatului estic”, o încercare timidă a UE de a sprijini ţările din fosta URSS să apuce pe calea democraţiei, scoţându-le de sub influenţa Moscovei. Dar ce s-a ales de acest parteneriat după reuniunea de la Vilnius? Praful, atâta vreme cât cea mai mare ţară din regiunea a fost aruncată într-un haos total.
Nimeni nu vorbeşte despre motivul real al refuzului lui Ianukovici de a semna rezoluţia de la Vilnius, care ar fi însemnat acceptarea drumului european pentru Ucraina.
Ianukovici le-a cerut occidentalilor un sprijin financiar consistent, Ucraina aflându-se în pragul falimentului. I s-a spus că UE n-are de oferit decât un miliard de dolari pentru toate ţările aflate la Vilnius. Cum Rusia i-a oferit o primă tranşă de 5 miliarde dolari, livrabilă în momentul semnării documentelor, şi alte sume până la concurenţa a câteva zeci de miliarde de euro, Ianukovici a întors foaia şi a schimbat direcţia. Iar asta a declanşat aşa zisa revoltă de la Kiev, unde proeuropenii adevăraţi au fost acoperiţi de politicieni, între care reprezentanţi ai unor partide extremiste, xenofobe sau cu mesaje naziste.
După fuga lui Ianukovici în Rusia a urmat instabilitatea politică majoră, iar Vladimir Putin nu putea rata o asemenea ocazie, aşa că a-ncurajat mişcările centrifuge din Crimeea şi alte regiuni din estul Ucrainei. Iar inevitabilul s-a întâmplat şi cum noile autorităţi de la Simferopol au anunţat că rubla va înlocui moneda ucraineană hrivna, care va rămâne în circulaţie până la 1 ianuarie 2016, pensionarii şi salariaţii din peninsulă vor primi pensiile şi salariile neplătite de câteva luni de către autorităţile ucrainene.
Iar cum acest lucru s-a petrecut în întreaga Ucraină, nu este exclus ca mişcările separatiste din est să se amplifice, stimulate de perspectiva securităţii economice.
Nici nu s-a uscat cerneala pe decretul care consfinţea trecerea Crimeii la Rusia că liderii din Transnistria cer şi ei alipirea la Rusia. Mişcare logică, de aşteptat în noul context internaţional, care îi ia şi ea prin surprindere pe liderii occidentali, care ezită să ia o poziţie fără echivoc.
Preşedintele Moldovei, Nicolae Timofti, a spus ieri că Moldova nu poate face mai mult decât să protesteze şi aşteaptă poziţii ferm din partea UE şi NATO. Dar, cel puţin deocamdată, reacţiile lor sunt timide. Interdicţia circulaţiei în UE şi blocarea conturilor câtorva personalităţi politice din eşalonul 2 şi o eventuală excludere din G8 a Rusiei e mult prea puţin. Dar se poate mai mult? Puţin probabil, UE, în general, şi Germania, în special, sunt legate strâns din punct de vedere economic de Rusia şi o poziţie tranşantă ar însemna pierderi de sute de miliarde de euro, nemaipunând la socoteală dependenţa Occidentului de gazele ruseşti.
Aşa că nu e exclus ca în următoarele două săptămâni Transnistria să fie o problemă strict rusească, iar în maxim doi ani şi o parte din Ucraina să asigure Rusiei o poziţie strategică mai favorabilă atât pe uscat cât şi în Marea Neagră şi Mediterana.

Şt. B.