Noul Cod Penal, adoptat prin asumarea răspunderii de Cabinetul Boc, are o serie de prevederi discutabile, dar referirile la presă sunt pe cât de aberante, pe atât de inacceptabile într-o ţară europeană.
În continuare vom comenta doar articolul 276 care stipulează că: „Fapta persoanei care pe durata unei proceduri judiciare în curs face declaraţii publice nereale, referitoare la săvârşirea de către judecător sau de organele de urmărire penală, a unei infracţiuni sau a unei abateri disciplinare grave legată de instrumentarea respectivei cauze, în scopul de a le influenţa sau intimida se pedepseşte cu închisoare sau amendă”.
Prin urmare, cei care critică procurorii care „dau drumul” la stenograme în presă înainte ca dosarul să devină public, faptă gravă şi penală, riscă să ajungă după gratii.
La fel dacă scrie că unii procurori le promit pedepse mai mici sau chiar scoaterea de sub urmărire penală a celor cercetaţi penal sau dacă informează publicul cu privire la greşelile de procedură, intenţionate sau nu, ale unor instanţe.
Reclamagiii de profesie, care fug la coana UE ori de câte ori li se năzare că sunt luaţi în colimator de presa scrisă sau audio-vizuală nu fac altceva decât deservicii ţării şi un rău imens breslei din care fac, din păcate, parte.
Ei ar trebui să ştie sau, dacă ştiu, să recunoască faptul că jurnaliştii, oricât de inteligenţi sau de cretini ar fi, oricât de corecţi sau răuvoitori, nu pot pune presiune pe justiţie din simplul motiv că nu sunt politicieni şi n-au instrumentele necesare s-o facă.
Pe de altă parte, dacă un procuror sau judecător poate fi influenţat sau intimidat de un articol din presă sau de un comentariu la televiziune, n-ar avea ce să caute în magistratură, judecătorii având în plus şi inamovibilitatea.
Justiţia, oricât ar fi ea de independentă, nu este altceva decât un serviciu public, iar dreptul părţilor de a avea un proces echitabil este asigurat de publicitatea desfăşurării proceselor. Iar dacă un ziarist îşi dă cu părerea în legătură cu respectarea procedurilor şi prestaţia magistraţilor, nu face altceva decât să credibilizeze deciziile finale ale magistraţilor şi nicidecum să le influenţeze.
Faptul că de multe ori jurnaliştii iscoditori şi bine informaţi le dau peste cap socotelile celor care anchetează sau judecă, atunci când aceştia nu respectă legile şi procedurile. Ce să facă ziaristul când constată că se vine doar cu înregistrări (care pot fi contrafăcute) şi cu compuneri şcolăreşti, în loc de rechizitoriu, şi se cer ani grei de închisoare?
Să închidă ochii şi să tacă?
Asta au vrut legiuitorii care au elaborat legea, dar se pare că nici cei de azi, care ar fi putut s-o schimbe, nu vor altceva. Pentru că nu toţi câinii de pază ai democraţiei pot fi dresaţi şi există pericolul ca şi ei să fie muşcaţi.
Culmea este că cei care vor să hingherească presa românească au găsit sprijin tocmai de acolo de unde jurnaliştii români aşteptau un sprijin, de la Comisia Europeană.
În Raportul de Monitorizare şi Cooperare de la începutul acestui an există recomandări care par scrise de Monica Macovei sau Oana Hăineală, două dintre pârâcioasele de serviciu la Înalta Poartă.
Una dintre acestea se referă la „revizuirea standardelor existente pentru a se garanta existenţa unor mijloace de informare în masă libere şi pluraliste asigurându-se, totodată, măsuri reparatorii eficiente împotriva încălcării drepturilor fundamentale ale omului şi împotriva exercitării de presiuni nejustificate şi recurgerii la acte de intimidare de către mijloacele de informare în masă asupra sistemului judiciar şi instituţiilor implicate în combaterea corupţiei”.
Nu-ţi vine să crezi că la cel mai înalt nivel a eşafodajului politic european se pot face asemenea greşeli, pentru că nu ne putem imagina că totul a fost făcut cu intenţie.
Oricum, oficialii europeni cu rang înalt comit un abuz inacceptabil când în redactarea unui document oficial amestecă merele cu perele sau, în limbaj mai neaoş-românesc, scula cu prefectura. N-avea ce să caute într-un raport care ţine exclusiv de justiţie şi afaceri interne referinţe care pun la zid presa, în general, şi presa de investigaţii în special. Textele respective parcă sunt redactate de un poliţist cherchelit de la Uţuţoaia, căruia i s-a pus pata pe un jurnalist care l-a prezentat dormind cu capul pe masă în crâşmă, cu „caşcheta” căzută între picioare.
Atât prevederile din noul Cod Penal, cât şi referirile din raportul de ţară intră în totală contradicţie cu Constituţia România, care spune că „Libertatea de exprimare a gândurilor, opiniilor sau credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagine, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile. Cenzura de orice fel e interzisă. Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii. Nicio publicaţie nu poate fi suprimată.”
Dar nu numai cu Constituţia României intră în contradicţie noul Cod Penal şi MCV-ul, ci şi cu jurisprudenţa CEDO, care spune că „libertatea de exprimare este protejată şi atunci când presa exagerează, ofensează, şochează, atâta timp cât se urmăreşte dezbaterea liberă şi cu bună credinţă a chestiunilor de interes public, inclusiv atunci când e vorba de funcţionarea justiţiei şi luptei anticorupţie”.
Cum după asta n-ar mai fi nimic de adăugat vă lăsăm pe dumneavoastră să trageţi concluziile şi să răspundeţi la întrebarea: De ce se tem politicienii şi magistraţii de presă?

C.O.