Toată lumea implicată în viaţa economică a ţării, de la miniştri la analişti, este de acord că evaziunea fiscală e una dintre bolile maligne ale României, care roade încet, dar sigur, la temelia statului.
Dacă evaziunea ar fi redusă la jumătate n-ar mai fi nevoie nici de împrumuturile la instituţiile financiare internaţionale, nici la bănci, iar învăţământul, cultura, armata şi, mai ales, agricultura ar fi avut procentele din PIB de care au nevoie şi care niciodată n-au fost alocate.
România are unul dintre cele mai mici niveluri de colectare a banilor la bugetul de stat dintre ţările Uniunii Europene. Toată lumea ştie asta, dar nimeni nu face nimic pentru ieşirea din această situaţie. Iar de nepăsarea autorităţilor profită toţi cei care vor să se îmbogăţească fără muncă şi fără riscurile creditelor bancare sau ale creditelor furnizor.
Recentul scandal al cărnii demonstrează că marii ţepari ai bugetului de stat n-au nici un scrupul când e vorba „să facă bani” şi nu se gândesc nici măcar la sănătatea populaţiei, introducând în consum carne şi produse din carne cu termenele de garanţie depăşite sau chiar alterate.
Doar când lucrurile nu mai pot fi ţinute sub capac şi află mass media autorităţile acţionează, dar de cele mai multe ori doar de formă, pentru că în spatele acestor afaceri oneroase sunt cercuri de interese susţinute politic, de cele mai multe ori susţinerea fiind transpartinică.
Dar alături de marea evaziune înfloreşte „mica evaziune”, mică dacă ne referim la fiecare caz în parte, dar uriaşă la nivelul întregii ţări.
Mai nou, în satele româneşti au apărut tarabele cu legume şi fructe exotice, până acum fiind obişnuiţi să vedem la porţile gospodăriilor doar produsele proprii ale sătenilor. De la o vreme, pe tarabele improvizate din satele teleormănene se vând la greu portocale, banane, mere poloneze, kiwi şi alte delicatesuri care, deocamdată, n-au fost aclimatizate în România. Aşa că nici nu poate fi vorba de carnet de producător.
Dar nu lipsa unui asemenea document este cea mai gravă încălcare a legilor fiscale şi a normelor sanitar veterinare. Locurile de vânzare sunt neautorizate şi improprii unui comerţ civilizat, cântarele sunt neverificate, ambalajele improvizate iar în ceea ce priveşte casele de marcat, acestea lipsesc cu desăvârşire.
Iar în timp ce „bişniţarii agricoli” îşi burduşesc buzunarele, producătorii şi negustorii cinstiţi plătesc taxe pentru tarabele din piaţă şi sunt controlaţi când nici nu gândeşti, fiind la îndemâna organelor de control.
Iar atâta timp cât primăriile, inspectorii fiscali ori comisarii de la Protecţia Consumatorului nu-i deranjează pe comercianţii ambulanţi, aceştia nu umplu numai târgurile săptămânale, ci şi-au făcut „vaduri comerciale” în mijlocul satelor sau la intrarea în localităţi, în buza căilor rutiere.
Şi chiar dacă nu întotdeauna curge, e bine şi când pică, pentru că nefiind taxate, veniturile se strâng pe principiul „picătură cu picătură se fac balta mare”, iar „amărâţii care câştigă şi ei o pâine amară” (cum îi căinează mulţi) îţi râd în nas de la volanul merţanelor.
Să sperăm că guvernanţii nu se vor mai mulţumi să trăncăne pe la televizor despre sărăcia bugetului şi-i vor pune la treabă pe cei care ar trebui să nu mai închidă ochii la asemenea situaţii, care tind să devină un fenomen, şi să-i trateze la fel pe toţi contribuabilii. Pentru că nimeni nu trebuie să fie mai presus de lege.

C.R.