Joacă președintele Iohannis la două capete?

Pentru prima dată, din 2017 încoace, social democrații sunt, cel puțin în ultimul sondaj, cel mai puternic partid din Germania. Grupul CDU/CSU al Angelei Merkel și-a continuat tendința de scădere și are puține șanse să revină până pe 26 septembrie, ziua desfășurării scrutinului.

De remarcat și faptul că, strict matematic, SPD ar avea mai multe opțiuni pentru a forma o alianță guvernamentală, în timp ce conservatorii grupului CDU/CSU ar avea doar o soluție, alianța cu verzii și cu AFD, un partid de extrema dreapta.

Dacă și cancelarul Germaniei ar fi ales direct, socialistul Olaf Scholz ar câștiga clar, fiind primul în ceea ce privește cotele de simpatie, credibilitatea, competența și știința conducerii.

Toate acestea pot trimite partidul doamnei Merkel în opoziție, după ce 16 ani a fost vioara întâia în politica germană.

De ce am făcut această trecere în revistă a evenimentelor ce se petrec în campania electorală din Germania și a posibilelor urmări ale acestora? Pentru că guvernelor nemțești, indiferent de orientarea loir politică, le-a plăcut să dețină controlul asupra guvernelor românești.

Până în 2005, când social-democrații au predat puterea partidului lui Merkel, cancelarul Gerhardt Schroder a fost cel care a introdus social-democrații conduși de Iliescu și Năstase în lumea bună a politicii internaționale, ca membru al Internaționalei socialiste.

La rândul ei, gruparea condusă de Angela Merkel, CDU/CSU, a făcut din PNL, PD, PMP ori UDMR, membri ai Partidului Popular European, cea mai puternică grupare din Uniunea Europeană.

Acum se anunță schimbări majore în Germania care, conform tradiției, vor avea ecouri puternice în România.

Dacă pe 26 septembrie, a doua zi după congresul PNL, în Germania puterea ar putea fi preluată de social democrați, cancelar ar fi Olaf Scholz. Care, ca și predecesorii săi, și-ar dori un “guvern al său” la București. Și cine face parte din PES și din gruparea Alianța Progresistă a Socialiștilor și Democraților? Bineînles că PSD.

Iar pornind de la aceste ipoteze ne putem explica unele dintre întâmplările ciudate petrecute pe scena politică românească. Cum ar fi de exemplu pasivitatea președintelui Iohannis față de transformarea disputei dintre Orban și Cîțu pentru șefia PNL într-un război pe viață și pe moarte (politică). Sau nepăsarea cu care privește același președinte destrămarea coaliției, care-l poate lăsa fără “guvernul său”.

E clar că președintele joacă la două capete, mai ales că refacerea coaliției este practic imposibilă după toate nefăcutele lui Cîțu, pe de o parte, și declarațiile belicoase și introducerea moțiunii de cenzură împotriva premierului de către USR-PLUS. Dar, mai ales că, după ce Cioloș a luat lumină de la Paris, în USR-PLUS a început să se vorbească despre o eventuală suspendare a președintelui.

Așa că Iohannis lasă lucrurile să curgă până când se vor anunța rezultatele alegerilor din Germania. Nici nu mai contează cine va câștiga alegerile interne din PNL sau dacă premierul va pica la o eventuală moțiune de cenzură. Important este cine va câștiga alegerile din Germania. Dacă gruparea CDU-CSU câștigă, președintele Iohannis va chema din nou PNL, USR-PLUS și UDMR la negocieri și va forma un nou guvern în jurul unui alt premier, Ciucă, de exemplu.

Dacă la Berlin se instalează la conducere social-democrații, în numele unei bune relații cu noii lideri, Klaus Iohannis ar fi gata să ofere guvernarea PSD, sacrificându-i “din rațiuni de stat” pe liberalii săi.

Asta explică și tărăgăneala social-democraților în ce privește moțiunea de cenzură, pe care spun că o vor vota, dar fac tot posibilul să nu se ajungă în această fază. Prin asta ei plătesc anticipat bunăvoința prezidențială.

Carmen ROBESCU