Învăţământul între gratuităţi şi şpagă

În România capitalismului de cumetrie şpaga, sub diversele ei forme, a devenit un lucru atât de obişnuit încât oamenii rămân bulversaţi atunci când li se refuză. Dacă un medic refuză să primească bani, pentru că e cinstit, pur şi simplu, pacientul se gândeşte că a pus prea puţini bani în plic sau că boala e atât de gravă încât doctorul nu-i mai dă nici o şansă.
S-a creat o adevărată psihoză colectivă şi s-a indus în public păguboasa idee că orice mecanism birocratic sau social trebuie bine „uns” pentru ca problemele cetăţeanului să fie rezolvate, deşi toţi cei care formează ansamblul organizatoric numit „stat” sunt plătiţi din banii contribuabililor tocmai pentru a fi în slujba acestora. Şi doctorii, şi poliţiştii, şi magistraţii, şi funcţionarii, şi chiar miniştrii, care-şi iau de multe ori tainul de unii singuri.
Salariile mici nu sunt o scuză în nici una dintre situaţii, mai ales în cazul slujitorilor educaţiei, care lucrează cu cei mai sensibili şi vulnerabili cetăţeni ai ţării, copiii.
Mass media a prezentat în ultima perioadă cazuri incredibile de dascăli care se tocmeau, pur şi simplu, cu părinţii cu privire la cadourile ce urmau să fie oferite de Crăciun, întregului personal al şcolii.
În alte cazuri, aşa zisul „fond al clasei” e transformat într-un adevărat „fond de investiţii” din care se cumpără perdele, mobilier şi aparatură electronică. Şi, colac peste pupăză, furnizorii participă la „negocieri” şi fac oferte la faţa locului. Cine primeşte o mică „atenţie” din partea ofertantului e lesne de înţeles, dar greu de acceptat.
Aşa cum e greu de acceptat atitudinea unor dascăli care primesc fără să clipească, pentru că le-am cere prea mult să roşească, cadouri consistente cu diverse ocazii, uneori chiar „nesimţite”, ca să folosim un termen consacrat. Iar pentru asta se face colectă de la părinţi. Şi nu toţi au venituri suficiente pentru a-şi permite că contribuie, şi asta reprezintă o frustrare pentru părinte şi o dramă pentru copil, care se simte discriminat şi scos din rând cu ceilalţi.
Şi toate aceste lucruri se petrec în condiţiile în care, prin lege, învăţământul este gratuit, iar Ministerul Învăţământului este obligat să asigure nu numai salarizarea profesorilor, ci şi baza materială, inclusiv manualele. Şi atunci de ce se mai strâng bani la „fondul clasei” pentru mobilier, pentru materiale de uz didactic şi pentru produse electronice? De ce se transformă dascălii de rând în vânzători de culegeri de probleme, de subiecte rezolvate şi de alte materiale auxiliare editate de diverse persoane cu funcţii de răspundere prin inspectorate sau minister?
Acum buboiul s-a spart, dar numai după ce aceste boli ale învăţământului românesc au devenit cronice şi s-au cvasigeneralizat.
Din semnalele venite la redacţie după izbucnirea scandalului de la şcoala generală din Bucureşti, reiese că asemenea lucruri se petrec şi în Teleorman, dar nu putem vorbi despre ele atâta vreme cât cei care le semnalează se ascund sub protecţia anonimatului.
Suntem dispuşi să relatăm despre orice caz real, dacă lucrurile incriminate sunt dovedite cu probe incontestabile, pentru că asemenea practici înseamnă o piatră de moară agăţată de piciorul învăţământului românesc.

S.H.