Guvernul a ratat impozitul pe şpagă

Că de 23 de ani în România nu există o viziune şi o strategie pe termen mediu şi lung nu trebuie să ne-o spună nimeni. O să simţim pe propria piele.
Iar cea mai bună dovadă că suntem maeştri la cârpeală şi la rezolvări ad-hoc, când ajungem cu spatele la zid, sunt măsurile fiscale convenite cu reprezentanţii FMI la ultima vizită a acestora la Bucureşti pentru semnarea unui nou acord.
Am subliniat convenite pentru ca cititorii noştri să înţeleagă că aceşti „băieţi răi” de la FMI nu sunt chiar atât de răi, ci mai degrabă cinici. Ei vin cu analizele la zi şi cu diagnosticul iar „tratamentul” e decis de Guvernul României. Că e mai mult sau mai puţin dureros, sau mai mult ori mai puţin eficient, nu-i interesează pe cei de la FMI. Ei vor ca pacientul (economia românească) să se ţină măcar pe picioare astfel încât să le returneze datoriile. Ce se întâmplă cu populaţia e treaba Parlamentului, a Preşedintelui şi Executivului.
Şi ce aleseră guvernanţii noştri dintre posibilele soluţii pentru încadrarea în ţintele stabilite de FMI? Creşterea „cantitativă şi calitativă” a fiscalităţii, care şi aşa ne plasa pe un loc fruntaş în Europa într-un clasament al ţărilor cu cea mai împovărătoare fiscalitate. Şi ca să ne menţinem în rândul celor care-i fură singuri căciula, s-a mai decis, în contrapartidă să se mărească pensiile (prin indexare) şi salariile unor categorii de bugetari, başca mărirea în două etape a salariului minim pe economie.
De ce ne furăm singuri căciula? Pentru că economia nu produce şi ca să dăm salarii şi pensii punem taxe, taxe multe care au condus la apariţia sintagmei „taxe pe orice”. De la stâlpi la iazuri şi de la antene la diguri şi baraje.
S-o fi gândit cineva de câţi oameni şi de câţi bani va fi nevoie pentru a implementa şi administra o astfel de măsură? Şi de cât timp este nevoie ca să faci inventarul obiectivelor ce urmează a fi impozitate care sunt împrăştiate în localităţi dar şi prin munţi şi pe câmpiile patriei?
Se va introduce o taxă suplimentară de 7 eurocenţi pe litrul de combustibil iar accizele nu vor mai fi calculate la cursul euro de la 1 octombrie al anului precedent, ci vor fi indexate cu rata inflaţiei, ceea ce e o armă cu două tăişuri, care poate declanşa o spirală inflaţionistă.
Şi de ce să împovărezi cetăţeanul cu taxa suplimentară când ai la îndemână banii europeni pentru infrastructura rutieră? De ce să foloseşti banii din taxe şi impozite pentru infrastructura rutieră, când cu doar 5% din aceştia poţi asigura cofinanţarea pentru miliardele de euro puse la dispoziţie de Uniunea Europeană?
Nu cumva pentru că banii de la buget pot fi mânăriţi mai uşor şi cu mai puţine riscuri decât cei europeni?
Şi în legătură cu indexarea accizelor apare o întrebare de bun simţ: cum să indexezi o acciză în euro cu inflaţia în lei?
Singura măsură sănătoasă şi necesară propusă de executiv este reducerea CAS cu 5%. Dar tocmai aici intervine o condiţionalitate care taie elanul optimiştilor. Măsura va fi aplicată „dacă se poate”, iar probabilitatea de a nu se întruni condiţiile este foarte mare.
Şi ar fi păcat să nu se poată, pentru că în România CAS-ul e printre cele mai mari din Europa, 44%, ceea ce înseamnă că la un salariu de 1000 lei ai cheltuieli totale de 1840 lei.
De ce nu s-au gândit guvernanţii să îmbunătăţească nivelul de colectare a veniturilor la buget, care numai la TVA aduce pierderi de 8% din PIB, ceea ce ar acoperi de aproape 3 ori deficitul bugetar acceptat de UE (3% din PIB).
Şi, mai ales, de ce n-a fost luată în calcul reducerea evaziunii fiscale, care dacă s-ar micşora cu numai 20% ar acoperi deficitul bugetar şi am putea face altceva cu banii economisiţi.
Un singur lucru i-a scăpat Cabinetului Ponta fără să fie impozitat: şpaga noastră cea de toate zilele, care după unele calcule înseamnă în România sute de milioane de euro anual. De ce n-or fi făcut-o? Oare pentru că nu sunt în stare să asigure salarii decente medicilor şi profesorilor, ori pentru că din marile şpăgi se alimentează conturile de partid. Săptămâna trecută, la Hidroelectrica, se vorbea despre o şpagă de 1,4 milioane de euro. Dar câte alte zeci şi sute de milioane sunt manevrate departe de ochii presei sau ai organelor.
Impozitele, taxele, accizele pe lângă faptul că sunt surse ale bugetului statului sunt şi instrumente de reglare a profitului, a costurilor, a distribuţiei veniturilor. Dar sunt şi instrumente politico-sociale şi de competenţa şi bunăcredinţa clasei politice care le foloseşte depind pacea socială şi bunăstarea cetăţenilor.
Asta n-ar trebui să uite niciodată guvernanţii.

Şt. B.