Oricâte comandamente s-ar face, oricâte măsuri coerente s-au aiuristice s-ar promova, în România de azi orice viscol, normal în acest anotimp şi în această zonă geografică, blochează ţara. Şi toate astea dintr-un motiv foarte simplu; nu există capacitatea tehnică minimă pentru prevenirea şi combaterea acestor fenomene, cunoscute de secole.
Lizierele de protecţie a căilor rutiere au devenit lemne de foc, parazăpezile au fost furate iar frezele ruseşti care s-au luptat eficient cu nămeţii din iarna lui ’54 au ieşit demult la pensie.
Utilajele de la CNADNR sunt tot mai puţine şi ineficiente iar drumarii care câştigă milioane şi zeci de milioane de euro pentru deszăpezire au investit prea puţin în utilaje moderne şi mai mult în viloaie şi maşini de lux. Şi asta pentru că nimeni nu i-a tras la răspundere, nu i-a pus să plătească pagubele pe care le-au produs prin inacţiunea lor sau prin lipsa de eficienţă cauzată de utilajele inadecvate, atunci când, totuşi, au acţionat.
În aceste zile, când autorităţile civile au fost depăşite, s-a apelat la structurile militarizate, dar nici acestea nu mai sunt ce-au fost odată, iar contribuţia lor a fost mai mult prin factorii umani. Armata n-are utilajele speciale cerute de deszăpezire ci doar tanchetele, Tab-urile şi camioanele cu tracţiune pe 6 roţi, iar la nevoie tancurile, în timp ce pompierii, poliţiştii şi jandarmii n-au altă variantă decât lopata.
Autoşeniletele SMURD-ului sunt atât de puţine încât nici nu pot fi luate în calcul, despre alte utilaje moderne cum ar fi săniile autopropulsate ori snow-mobilele nici nu poate fi vorba, deşi acestea ar asigura deplasarea rapidă în cazul urgenţelor medicale.
La aceste lipsuri materiale se adaugă lipsa de receptivitate a cetăţenilor care nu i-au în seamă avertismentele meteorologilor şi ale autorităţilor şi circulă în continuare ca şi cum nimic nu s-ar putea întâmpla. Şi sunt surprinşi de viscol şi zăpadă în mijlocul câmpului, cu miile, ceea ce înseamnă alte probleme pentru autorităţi, care trebuie să mobilizeze forţe pentru salvarea lor, ceea ce dispersează forţele mecanizate şi umane, deszăpezirea căilor rutiere trecând în plan secundar.
Cei mai în vârstă, care au trăit iarna anului 1954, când în Muntenia zăpada a atins 2,80 m în staţiile meteo, în unele zone depăşind 5-6 m, îşi amintesc cât de repede au fost deszăpezite drumurile comunale, cu plugurile de lemn, trase de câteva perechi de boi, iar cei blocaţi în case au fost salvaţi de echipe de voluntari constituite ad-hoc, după încetarea viscolului.
Azi constatăm că cei mai mulţi dintre cetăţeni aşteaptă pasivi să vină primăria să le deszăpezească trotuarele şi să le deblocheze ultiţele, deşi la primărie nu există decât un amărât de ifron sau un tractor cu un plug, pentru care n-au fost prevăzuţi bani pentru combustibil.
Aceasta e România anului 2014, ţară europeană pentru care şi bruma e o problemă, iar iarna e mereu un coşmar. Care, fie normală sau grea, ne ia, a naibii, mereu prin surprindere.

Şt. B.