Eminescu, românul absolut, contemporanul nostru

Pe Eminescu, Rosa del Conte l-a considerat „poetul absolut” iar Petre Ţuţea l-a numit „românul absolut” pe geniul tutelar al neamului romanesc. Şi unul şi celălalt au avut dreptate, pentru că puţine popoare au avut parte de asemenea titani, care fiind strâns legaţi de propriul neam au fost cununaţi cu Universalitatea şi cu Veşnicia.
Au trecut 164 de ani de când Dumnezeul geniului l-a sorbit din inima poporului pentru a deveni şi rămâne Steaua Polară a românilor. În necuprinsul de sub fruntea sa au încăput toate virtuţile unui neam ales de Dumnezeu să mucenicească la răscruce de imperii, un neam pe care l-a iubit cu disperare şi cu luciditate, şi căruia i-a dorit un viitor de aur.
Dacă poetul Eminescu a fost genial, ziaristul Eminescu a fost un vizionar, care se sesizând prevalenţa „formei fără fond” în politica românească a intuit ceea ce va urma dacă se va urma această cale.
Iar dacă a avut sau nu dreptate vă lăsăm pe dumneavoastră să stabiliţi, prezentând mai jos un editorial alcătuit numai din fragmente extrase din doar câteva dintre miile de articole scrise de poetul naţional în „Timpul”.
Menţionăm că doar le-am ordonat, neschimbând nici măcar o virgulă.
„De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice. Oricând trebuie să existe putinţa pentru om de a urca prin muncă şi merit în ierarhia socială, care n-ar trebui să fie decât o ierarhie a muncii.
Nu există alt izvor de avuţie decât munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul.. Când vedem milionari făcând avere fără muncă şi fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva.
Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui… Clasele productive au dat îndărăt; ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire, iar clasele improductive, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică.
Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului, fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfu­muraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării.
Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor si trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale si sincere a ţării.
Constituţiunea nu este un mecanism, ci un text de lege, bun dacă se aplică bine, rău dacă se aplică rău. Acest text nevinovat nu are deloc a-şi imputa dacă sub masca lui se desfăşura influenţa imorala, dacă în numele lui se înscriu în listele colegiului I şi al II-lea alegatori frauduloşi, dacă tot în numele lui o societate de exploatare a pus mâna pe statul român, uzurpând numele de partid politic.
Cât despre aluatul protoplasmatic care formează, la noi, un stat în stat, aşezat asupra instituţiilor şi a poporului avem puţine de adaos. Trăind din politică şi prin politică, şi neavând nici un alt soi de resurse materiale sau de putinţa de a-şi câştiga existenţa, el e capabil de-a falsifica totul: şi liste electorale, şi alegeri, şi forme parlamentare şi idei economice, şi ştiinţa, şi literatura.
Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta; pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii. Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie. Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti… Elemente economice nesănătoase, jucători la bursă şi întreprinzători şarlatani se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti.
Înaintea negrei străinătăţi care împânzeşte ţara cad codrii noştri seculari şi, împreună cu ei, toată istoria, tot caracterul nostru. Moartea, decreşterea populaţiei îndeplineşte apoi restul: stârpirea fizică a neamului românesc.
Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă. Mizeria materială şi morală a populaţiei, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la drept vorbind, cu cutări sau cutări principii de guvernământ.
Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni. Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează în faţa bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor.
În genere toate virtuţile omului corespund cu defecte tot atât de pronunţate. Natura blândă şi lesne guvernabilă a poporului nostru are, drept corelat rău, lipsa de putere de reacţiune.”