Din privatizări nu ne-am ales decât cu paguba

Puţine au fost privatizările reuşite din România postrevoluţionară, astăzi putând fi numărate pe degetele de la o singură mână. Dacia, Alro Slatina, Combinatul Siderurgic de la Galaţi şi încă alte câteva.
Şi asta pentru că a fost vorba de investitori serioşi, care n-au acceptat mânăriile dâmboviţene.
N-a existat guvernare postdecembristă în care hălci mari din averea statului să nu fie date pe mai nimic, iar apoi uzinele şi combinatele să fie băgate în faliment şi vândute la fier vechi, iar terenurile introduse pe piaţa imobiliară şi vândute la preţuri uriaşe, faţă de „investiţia” iniţială.
Un american obscur l-a convins pe şeful privatizării de atunci că e un investitor strategic şi a luat pe câteva sute de mii de dolari ARO Câmpulung, perla coroanei industriei socialiste dispărând de pe harta producătorilor de autoturisme de teren.
Combinatul Siderurgic de la Călăraşi, o investiţie nouă, cu tehnologii moderne, printre puţinele din lume care produceau şine de cale ferat,ă a fost şi el privatizat pe doi lei, unor investitori care au obţinut zeci de milioane de euro vânzând la fier vechi toate componentele metalice.
Dar cele mai păguboase privatizări le-a făcut statul român cu arabii, maeştrii ai escrocheriilor făcute prin cumpărarea bunăvoinţei funcţionarilor de rang înalt, cu comisioane grase.
Rodipet, una dintre cele mai mari companii de distribuţie a presei din Europa Centrală şi de Est a fost vândută pentru suma ridicolă de 6 milioane de dolari, fraţilor Awdi, care s-au dovedit maeştri ai ţepelor pe care le-au dat cu generozitate atât statului, cât şi trusturilor de presă. Rezultatul? Peste 35 de milioane de euro prejudiciu adus statului român, aproape 4.000 de oameni lăsaţi pe drumuri şi mii de publicaţii ţepuite, multe dintre ele intrând în faliment. Când escrocheria a ieşit la iveală, Hassan Awdi, titularul societăţii care a preluat Rodipet, a fugit din ţară şi trăieşte „bine, merci” la Beirut.
Un frate al său este cel care a fost implicat în scandalul motoarelor electrice de la Reşita, exportate în Africa şi supraevaluate pentru ca acesta să recupereze sume uriaşe din TVA. De remarcat că în scandal a fost implicat şi şeful ANAF, alături de personaje importante din politică şi din conducerea Portului Constanţa.
Printre cele mai mari citadele economice care au încăput pe mâna unor „investitori strategici” de teapa fraţilor Awdi se numără Electroputere Craiova, unul din brandurile României de dinainte de 1989. La Electroputere lucrau peste 20.000 de oameni, iar uzina era dezvoltată pe mai multe segmente de producţie, respectiv aparataj electric, maşini electrice rotative, transformatoare de mare putere şi vehicule feroviare şi urbane (locomotive şi tramvaie).
Azi, locomotivele nu se mai fabrică, a dispărut secţia de aparataj electric, iar halele uriaşe au devenit spaţii comerciale, sub nume de Electroputere Mall.
Electroputere este deţinută în proporţie de 86,2% de către compania saudită Al Arrab Contranting Compani şi e condusă de un Consiliu de Administraţie, în fruntea căruia a fost numit Fathi Taher, cel care nu s-a înţeles cu Copos pentru preluarea Clubului Rapid. Firma saudită spune că a finanţat cu 60 de milioane de euro uzina Electroputere şi şi-ar cam vrea banii înapoi. Dar mai există şi alţi agenţi economici care ar putea să se înscrie la masa credală. Printre care firma Griro, din Bucureşti, deţinută de Fathi Taher şi Nicolae Badea, fostul şef al clubului Dinamo, care a depus deja o acţiune la Tribunalul Dolj pentru recuperarea creanţelor.
Şi, întâmplător sau nu, firma de avocatură care reprezintă Griro o are, printre cei trei acţionari, pe Oana Badea, nimeni alta decât soţia lui Nicolae Badea.
Se vorbeşte că asta ar putea însemna începutul sfârşitului pentru Electroputere, ca entitate industrială. Vor rămâne mall-ul şi terenurile. Pe care se vor încasa zeci de milioane de euro. Dar nu de către statul român, ci de „investitorul strategic”.

Şt. B.