Peştele era, în urmă cu ani de zile, considerat „mâncarea săracului” în România, azi, însă, a devenit un produs de lux pentru marea majoritate a oamenilor de rând.
Şi nu e vina negustorilor că peştele e scump ci legea necruţătoare a pieţii, care spune că preţul unei mărfi este stabilit de cerere şi ofertă. Când oferta e mare, preţul scade, iar când oferta e mică preţurile o iau razna.
De ce s-a ajuns în această situaţie într-o ţară ortodoxă ca România, unde peştele are şi semnificaţii religioase, existând de-a lungul anului sărbători în care peştele n-ar trebui să lipsească de pe masa românului şi unde există un potenţial piscicol uriaş, dar valorificat insuficient şi chiar nevalorificat uneori?
Din acelaşi motiv, sau, mai bine spus, cauză care a condus la asigurarea consumului de carne, în proporţie de 60% din import, a celui de legume în proporţie de 70-80% şi a apariţiei altor paradoxuri în diverse ramuri şi subramuri ale economiei naţionale, proasta guvernare.
Capacitatea de producţie a sectorului piscicol românesc cuprinde 400.000 ha lacuri naturale şi lacuri de acumulare, 84.500 crescătorii piscicole, 15.000 ha pepiniere, 66.000 de râuri de interior, din care 18.200 în zona montană şi 1075 de kilometri de Dunăre. Şi, totuşi, cu un astfel de potenţial consumul de peşte al românilor a scăzut din 1989 şi până acum, de la peste 8 kg anual, pe cap de locuitor, la circa 4-5 kg. Asta în timp ce în ţările dezvoltate ale Europei consumul este de 21 kg pe cap de locuitor.
De ce s-a ajuns aici? Pentru că statul şi-a luat mâna de pe râurile interioare, lăsându-le la mâna braconierilor astfel că în prezent ele sunt degradate biologic şi depopulate.
Nu există nici o altă ţară europeană în care braconajul piscicol să aibă asemenea dimensiuni, încât să influenţeze bilanţul economic al ţării. Şi asta nu pentru că legile sunt prea blânde, ci pentru cei puşi să le aplice sunt ori corupţi, ori incompetenţi, sau ceea ce e mult mai grav, şi una şi alta.
Chiar şi când sunt prinşi asupra faptului, când există probe indubitabile, se găseşte câte un poliţist care se face că uită să le pună la dosar ori vreun procuror care uită dosarul în sertar până când, vorba românului, ori moare măgarul, ori se pierde samarul. Adică ori se dă NUP, ori fapta se prescrie. Cât despre prejudiciu, acesta nu este recuperat niciodată.
Cât priveşte lacurile interioare, fie ele naturale sau de acumulare în loc să fie privatizate au fost concesionate sau închiriate, ceea ce a împiedicat investiţiile în acest sector. Majoritatea concesionarilor, neavând siguranţa recuperării investiţiilor, pentru că oricând se poate găsi un primar sau un şef judeţean care să pună ochii pe lac şi să forţeze anularea concesiunii, au transformat amenajările piscicole în lacuri de agrement, unde se practică pescuitul sportiv cu taxă. Alta ar fi fost povestea dacă oamenii erau proprietari, mai ales că cererea de peşte este mare, dar preţurile sunt prohibitive din cauza puţinătăţii mărfii şi a mărimii costurilor în zona de producţie.
Iar cum şi peştele oceanic provine aproape exclusiv din import, după ce a cincea flotă de pescuit a lumii a dispărut e şi el inaccesibil, tot din cauza preţurilor.
Şi toate acestea se întâmplă în condiţiile în care, începând cu anul 2007, Uniunea Europeană a alocat României 230 de milioane de euro, fonduri nerambursabile, care ar fi trebuit să revigoreze piscicultura românească, dar nu s-a întâmplat asta pentru că mecanismele de accesare sunt atât de complicate în România încât majoritatea celor interesaţi au renunţat.
Aşa se face că în pieţele din România n-a fost coadă la peşte. Iar unii dintre români nu şi-au permis nici măcar o coadă de caras sau de oblete.
La Alexandria, de exemplu, crapul costa 20 lei/kg, la fel ştiuca, obletele 8 lei, carasul se vindea la acelaşi preţ, preţurile cele mai accesibile fiind la novac şi nobilis, 6-8 lei/kg, în funcţie de mărime.
Aşa că, folosind un joc de cuvinte se poate spune că de Ovidenie (Intrarea Maicii Domnului în biserică), peştele a fost pentru majoritatea românilor o vedenie.

C.O.