Cei cu mapa câştigă dublu faţă de cei cu sapa

Am scris în numeroase rânduri despre faptul că lipsa spaţiilor de depozitare, a unor credite avantajoase pentru fermieri şi subvenţiile pe suprafaţă reduse sunt tot atâtea handicapuri pentru agricultorii români.
Mulţi dintre ei, împinşi de obligaţiile financiare, vând la capul locului la preţul impus de marii traderi, şi doar cei care au spaţii de depozitare sau desfacerea asigurată prin contracte anterioare sau în propriile holdinguri se aleg cu ceva la ora bilanţului. Paradoxul care-i ţine pe loc pe fermierii români este că ei nu câştigă suficient nici în cazul când recoltele sunt mari, din cauza preţurilor mici.
Câştigă mult şi sigur însă traderii care cumpără ieftin şi vând scump, atunci când prind momentul.
Una dintre cele mai sigure şi bănoase pieţe e Egiptul, cel mai mare importator de grâu din lume, care cumpără 10 milioane de tone anual pentru a-şi asigura necesarul.
La sfârşitul anului care tocmai s-a încheiat, 180.000 de tone de grâu românesc au luat drumul spre ţara piramidelor. Să nu vă imaginaţi că grâul ar aparţine unor producători direcţi, ci câtorva din marii traderi care acţionează în România, care s-au înţeles frăţeşte asupra cantităţilor livrate şi a preţurilor.
Toepfer, Cargil şi Bunge au livrat fiecare câte 60.000 de tone de grâu la un preţ mediu de circa 317 dolari/tona, asta însemnând aproximativ 10,3 lei/kilogram. Iar dacă ne gândim că grâul a fost cumpărat la un preţ între 0,5 şi 0,6 lei/kg, câştigul e de aproape 100%.
Aşa să tot faci afaceri, nu-i aşa? Dar cei din brazdă, cei cu sapa ce-or zice? Şi, mai ales, ce-or face dacă lucrurile vor rămâne în continuare aşa?
E o întrebare retorică la care numai Guvernul poate da un răspuns, dacă se mai doreşte producţie agricolă în România. Mai ales în condiţiile în care se vorbeşte de o criză alimentară globală, mult mai gravă decât o criză economică.

Şt. B.