Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) este un parchet specializat în combaterea corupţiei, la nivel înalt şi mediu, care funcţionează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. A fost înfiinţat în anul 2002, prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 43/2002 a Guvernului Năstase, sub denumirea de Parchetul Naţional Anticorupţie, avându-l la conducere pe Ion Amarie. După venirea la putere a Alianţei DA, în perioada octombrie 2005-martie 2006 a fost denumit Departamentul Naţional Anticorupţie, în ambele cazuri structura funcţionând ca organizaţie autonomă pe lângă Parchetul de pe lângă ÎCCJ.
Aceasta îi oferă independenţa în raport cu ramurile judiciare (tribunale şi judecătorii) cu parchetele de pe lângă acestea, precum şi în relaţiile cu celelalte autorităţi publice.
Din păcate, atât în timpul guvernării Năstase, cât şi după aceea, această structură a fost folosită .şi pentru „rezolvarea” unor cazuri în care miza era vădit politică, iar unele stângăcii procedurale, exacerbate prin campanii mediatice interesate au făcut ca o parte a opiniei publice să perceapă DNA ca pe un instrument al unui stat aşa-zis „poliţienesc”, ceea ce e cu totul exagerat. Aşa cum exagerat este şi tam-tamul mediatic care se face în jurul numirii noului şef al instituţiei, mandatul lui Daniel Morar, şeful DNA, expirând încă de anul trecut.
Dacă ne uităm atent cine contestă DNA şi ar dori desfiinţarea sa, vom observa că nu sunt cetăţeni simpli, ci tocmai unii dintre cei care intră sub incidenţa activităţii DNA, cei care prin funcţiile publice deţinute, prin influenţa politică sau în calitate de „sponsori” ai unor politicieni sau formaţiuni politice au acces la fondurile publice sau la cele europene pe care le utilizează fraudulos, în interes propriu sau de partid.
În această horă a corupţiei la nivel înalt intră adesea şi reprezentanţi ai lumii interlope, folosiţi pentru spălarea banilor, ca agenţi electorali sau pentru şantaj.
De aceea este de admirat curajul celor care lucrează în structurile de luptă împotriva corupţiei, în special al procurorilor DNA, care încearcă, şi de multe ori reuşesc, să-i înfunde şi să-i trimită acolo unde le este locul, pe cei care încalcă legea, neţinând cont că este vorba de miniştri, parlamentari, înalţi funcţionari publici sau capi ai lumii interlope.
Din păcate, cangrena corupţiei a cuprins şi corpul Justiţiei, mulţi dintre cei a căror menire este să apere adevărul şi să împartă dreptatea, vânzându-şi onoarea şi conştiinţa.
Cel mai recent caz de corupţiei în rândul magistraţilor a fost confirmat ieri de decizia unui complet bucureştean care a dispus arestarea pentru 29 de zile a două judecătoare de la cel mai important tribunal din România, Tribunalul Bucureşti. Este vorba de judecătoarele Viorica Dinu şi Antoanela Costache, cea din urmă fiind şefa Secţiei penale a Tribunalului Bucureşti.
Deşi au salarii „nesimţite”, de peste 100 de milioane de lei vechi, deşi ocupau funcţii la care râvneşte orice magistrat cinstit, care vrea să facă o carieră de succes, cele două sunt acuzate că au primit 150.000 de euro de la celebrul Dinel Staicu, pentru eliberarea acestuia din arest, şi că au avut relaţii nu tocmai ortodoxe c vestitul clan al Cămătarilor.
Trebuie să recunoaştem că îţi trebuie, pe lângă onestitate şi curaj, şi o înaltă competenţă ca să înfunzi nişte înalţi magistraţi, dar şi interlopi temuţi ori oameni de afaceri cu relaţii sus puse, ca Nelu Iordache, regele afacerilor cu statul, în special în domeniul infrastructurii.
Poate că dacă o asemenea structură ar fi existat din 1990, poate că altfel ar fi stat lucrurile în România. N-am mai fi distrus cu bună ştiinţă, doar în folosul unui pumn de privilegiaţi, tot ceea ce s-a construit cu trudă în anii comunismului. N-am mai fi privatizat în cel mai păgubos mod „perlele coroanei” economiei româneşti, Petrom, Sidex, ARO, Semănătoarea, Tractorul şi alte „ctitorii ceauşiste”, care ulterior s-au dovedit a fi fie sustenabile, fie au fost vândute la fier vechi, pentru ca România să devină piaţă de desfacere pentru produsele altora. Şi nimeni n-a plătit pentru asta, pentru că faptele s-au prescris, dar tragem şi astăzi şi vom mai trage ani în şir ponoasele.
Nu este nevoie să ne spună Comisia Europeană că în România există corupţie. O vedem la tot pasul. De la mica corupţie de la ghişeele funcţionarilor publici, ori din spitale, la plicurile strecurate în buzunarul comisarilor Gărzii Financiare ori ale reprezentanţilor altor organe de control. Ca să nu mai vorbim de marea corupţie, unde sumele vehiculate sunt uriaşe, dar cei implicaţi răspund rar pentru faptele lor, iar statul, că despre bani publici e vorba, nu recuperează aproape niciodată paguba. Pentru că banii sunt fie ascunşi prin inginerii financiare, fie ajung în conturi din străinătate.
Iar când se dovedeşte că până şi vameşii şi poliţiştii de frontieră sunt corupţi, e normal ca celelalte ţări europene să aibă rezerve atunci când vine vorba de intrarea în Spaţiul Schengen. Degeaba am investit 1,3 miliarde de euro în aparatură performantă de supraveghere, dacă factorul uman poate fi convins să închidă ochii cu un teanc mai mare sau mai mic de euro.
Aşa că e nevoie de DNA. De un DNA care să-şi facă datoria, fără nici un fel de presiune asupra sa şi fără nici un fel de „partipri”.

C.O.