Mişcarea surprinzătoare a lui Călin Popescu Tăriceanu, care bulversează scena politică românească şi nu numai, îşi are punctul de pornire în toamna lui 2012, când o iniţiativă personală a proaspătului liberal Sorin Frunzăverde l-a determinat pe Călin Popescu Tăriceanu să ia poziţie: Ceea ce m-a surprins mai mult a fost o iniţiativă pe care Sorin Frunzăverde a luat-o de a înregistra o denumire uşor bizară, Partid Naţional Popular şi Liberal. Nu ştiu când a făcut-o, dacă a făcut-o acum şi dacă a făcut-o cu un scop. Iarăşi mi-ar fi foarte simplu să fac speculaţii, în general sunt tentat să nu fac astfel de speculaţii, dar sigur că o clară explicaţie Sorin Frunzăverde va trebui să o dea. Şi atunci ne vom da seama dacă este un demers strict personal al lui sau aceste demers se înscrie într-o încercare, hai să zicem, de altă natură, din partea unor anumite cercuri din PNL.”
Atât opinia publică, cât şi mass media au trecut uşor peste acest episod, deşi semnalul lui Tăriceanu era foarte clar; există pericolul unei schimbări de macaz spre doctrina populară, dominantă la vremea aceea în Europa iar Sorin Frunzăverde era „călăuza” care-i trecuse într-o noapte pe cei din PD peste graniţa care despărţea socialiştii de populari.
La vreun an distanţă s-a trecut din nou cu vederea o declaraţie aproape explicită a lui Crin Antonescu, făcută ziarului spaniol de dreapta „El Mundo”, în care spunea că PNL se uită cu interes spre PPE, cu al cărui program politic liberalii se aseamănă în multe aspecte, precizând că în PNL există o componentă conservatoare care îl situează aproape de PPE.
Apoi au venit alegerile parlamentare, USL a obţinut o majoritate zdrobitoare şi totul a fost dat uitării, şi nimeni n-a mai vorbit de o posibilă trecere a liberalilor la PPE, până când Crin Antonescu n-a anunţat printre hăhăeli „a la Băsescu”, într-o atmosferă de miştocăreală, decesul USL.
Siguranţa de sine a liderului liberal, care i-a convins pe membrii conducerii centrale să voteze în majoritate covârşitoare pentru ieşirea de la guvernare fluturându-le în faţă ipoteza că din toamnă vor deţine şi funcţiile de premier şi pe cea de preşedinte, a fost umbrită de atitudinea fostului lider liberal, Călin Popescu Tăriceanu, care, brusc, a cârmi-o spre USD, anunţând înfiinţarea unui nou partid, Partidul Reformator Liberal.
Mişcarea lui Tăriceanu l-a luat prin surprindere pe Crin Antonescu, mai ales că s-a declanşat o hemoragie de parlamentari dinspre PNL spre noul partid liberal. E clar că lupta se va ascuţi şi nu este exclus să aflăm unele dedesubturi ale spargerii USL, care să ţină atât de lupta politică internă, dar şi de vâlvoreala creată la nivel european de apropierea alegerilor pentru Parlamentul European.
Vom afla, de exemplu, de a fost Crin Antonescu la Bruxelles de Valenti’s Day, de ce nu şi-a făcut Angela Merkel timp pentru a se întâlni cu preşedintele Traian Băsescu, aflat în vizită în Germania, şi de ce i-a primit cu onoruri pe Blaga şi Predoiu. Şi poate şi de ce a anunţat liderul liberal spargerea USL la o jumătate de oră după ce a coborât din cursa aeriană de la Viena.
Până atunci nu ne rămâne altceva de făcut decât să folosim unele ipoteze de lucru pentru a desluşi mai devreme întâmplările.
Să începem cu începutul războiului din USL, care s-a declanşat în seara când Traian Băsescu a semnat în ultimul minut al termenului legal Legea referendumului de modificare a Constituţiei, care prin amânarea dispusă de Curtea Constituţională a făcut imposibilă promulgarea noii legi fundamentale.
Era normal ca liderul liberal să devină suspicios, pentru că pentru PSD era greu de acceptat un preşedinte din alt partid, care să aibă puterea lui Băsescu, printr-o interpretare „originală” a actualei Constituţii.
De aici şi participarea pe liste separate la alegerile europarlamentare şi retragerea din guvern a miniştrilor liberali „care executau ordinele lui Ponta”, înlocuirea acestora devenind cuiul lui Pepelea în coaliţie. Iar aducerea lui Iohanis de la Sibiu a însemnat începutul ultimului bal.
Schimbările propuse de liberali reprezentau un mare risc pentru Ponta, fiind nevoie de o nouă confirmare în Parlament a Executivului şi o nouă numire a lui Ponta ca premier. USD a ştiut din prima clipă că propunerile nu pot fi acceptate pentru că ar fi existat două mari riscuri. Pe de o parte, pericolul unei respingeri în Parlament a propunerilor de o majoritate constituită ad-hoc şi aducerea lui Ponta la mâna lui Băsescu.
Pe ce s-a bazat Crin Antonescu atunci când s-a decis să joace „la rupere” e un alt aspect pe care vom încerca să-l desluşim în continuare.
Se pare că toate zvonurile privind o eventuală trecere a liberalilor la popularii europeni conţin un sâmbure de adevăr şi au logică, mai ales în actualul context politic european, când popularii europeni pierd teren. Iar cum pe dreapta actuală din România nu se pot obţine prea multe mandate, liberalii care au şanse să obţină 7-8 mandate devin extrem de interesanţi pentru familia politică a trioului Merkel-Reding-Baroso.
Iar dacă după europarlamentare liberalii vor trece la PPE, individual sau în bloc, Crin Antonescu va deveni candidatul favorit al popularilor europeni, urmând să fie sprijinit atât de PDL, PNŢCD şi UDMR (care nu va avea candidat la preşedinţie), dar şi PMP şi Forţa Civică, formaţiuni care doresc să se afilieze la PPE.
Aceasta e povestea care încearcă să explice de ce s-a rupt romanul de iubire dintre Călin Popescu Tăriceanu şi partidul său de suflet, căruia i-a fost credincios aproape un sfert de secol.

C.R.