Atenţie agricultori! Samsarii aşteaptă după colţ

Ca în fiecare an, odată cu Înălţarea Domnului, vine şi febra secerişului şi discuţiile despre preţul grâului. Dacă am trăi într-un capitalism adevărat, cu o piaţă a cerealelor funcţională, discuţiile n-ar fi prea aprinse. E recoltă bună, care depăşeşte cererea, preţul va fi mai mic. Dacă recolta nu acoperă cererea, preţul va fi mai mare. Aşa spune legea pieţei, iar unde-i lege nu-i tocmeală.
Numai că România e „ţara tuturor posibilităţilor” şi de aceea nu piaţa face legea, ci samsarii. Care nu dau cu sapa, nu ară şi nici nu seamănă, nu se uită disperaţi la cer când dă grindina. Ei doar vin cu camionul, încarcă şi depozitează grâul în silozuri şi aşteaptă preţuri mai bune şi la intern, şi la export.
Ne lăudăm că în perioada interbelică, preţul european al grâului se stabilea la Bursa de cereale de la Brăila, cu toate că în România se făcea, în cea mai mare parte, agricultură cu plugul şi rariţa şi se secera manual. Dar nu existau aceste căpuşe, care se îngraşă sugând vlaga producătorilor. Ei sunt deja pregătiţi să îi aştepte pe agricultori la capul locului sau să le bată la poartă sau la uşa blocului, după cum e cazul, cu geanta burduşită cu bani cash. Argumente au destule pentru a-l determina pe producător să vândă. Ba că grâul nu e de calitate şi nu i-l cumpără nimeni, decât el, că dacă-l ţine acasă în magazie îl mănâncă gărgăriţele ori dacă-l duce la siloz plăteşte cât nu face. Şi niciodată nu plătesc preţul corect şi nici măcar pe aproape.
O reţea de valorificare transparentă a producţiei de cereale i-ar lăsa fără obiectul muncii pe samsari, iar agricultorii n-ar mai fi victimele speculanţilor. Dar asta nu se poate realiza dacă statul nu se implică, de multe ori luând măsuri care-i avantajează pe samsari mai degrabă, decât pe agricultori. Ce s-a întâmplat cu programul „Primul siloz”? Mai nimic. Aşa că samsarii deţin monopolul depozitării cerealelor şi, implicit, al comercializării lor profitabile.
Să nu-şi imagineze cineva că s-au construit prea multe silozuri de mare capacitate în perioada de după 1989. Marile baze de depozitare s-au luat pe nimic, ca şi pământurile de la ADS, ca şi combinatele de îngrăşăminte, iar acum le exploatează „băieţii deştepţi” cum „vrea muşchiul lor”. Mafia cerealelor n-are culoare politică, ea s-a înţeles bine cu toate guvernările.
Poate că unii se întreabă de ce nu-şi construiesc fermierii silozuri, că o celulă costă doar între 5.000 şi 10.000 de dolari? De unde bani dacă preţurile produselor sunt la mâna samsarilor iar cheltuielile cresc de la an la an, începând cu inputurile şi terminând cu motorina. Statul nu şi-a mai respectat obligaţiile iar subvenţiile au scăzut cu 50 de euro la hectar, iar în ceea ce priveşte creditele, nimeni n-are curajul să le acceseze pentru că dobânzile, comisioanele şi garanţiile nu se deosebesc de cele de la creditele comerciale.
Singura şansă a agricultorilor în faţa agresiunii samsarilor este solidaritatea. Să nu vândă dacă nu li se oferă un preţ corect. Să depoziteze recolta, chiar în condiţii de provizorat şi să-i oblige pe samsari să ţină cont de realităţi. Altfel se vor alege ca şi în alţi ani cu praful de pe tobă.

Şt. B.