170 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu * Un strălucit poet român cu aripi universale

Motto: ”Eminescu este cel dintâi poet roman care face din rima un scop şi nu un lux“ (Garabet Ibrăileanu).

Mihai Eminescu, cel mai mare poet pe care “l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”, unul dintre marii poeţi ai lumii, s-a născut acum 170 de ani la Botoşani, la 15 ianuarie 1850, în nordul Moldovei.

După ce şi-a petrecut copilăria la Ipoteşti, unde familia şi-a cumpărat o moşie, nu departe de locul natal, urmează cu intermitenţe studiile primare şi gimnaziale la Cernăuţi în perioada 1857-1863.

Între anii 1866-1869 călătoreşte mult prin ţară, la Alba Iulia, la Blaj şi la Sibiu, cu trupe recunoscute de teatru, din dorinţa de a cunoaşte, dintr-un spirit de libertate ce nu-l va părăsi toată viaţa.

Se înscrie la Universităţile de Filosofie, Filologie, Drept şi alte ştiinţe de la Viena (1869-1872) şi Berlin (1872-1874), fără a le încheia prin diploma de licenţă

Revenind în ţara, între 1875-1876 devine revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, timp în care îl cunoaşte pe marele povestitor Ion Creanga, institutor la Iaşi, pe care îl îndeamnă să scrie şi-l introduce în cercul Societăţii “Junimea”, de care îl vă leagă apoi o nestrămutată prietenie.

Pentru un scurt timp este redactor la ziarul local “Curierul de Iaşi“, după care părăseşte centrul cultural al Moldovei şi se mută la Bucureşti, fiind redactor la ziarul “Timpul ”.

Viaţa tensionată din lumea jurnalistică, polemicile, eforturile de creaţie, nemulţumirile accumulate într-o lume mediocră şi mercantila, lipsită de idealuri, duc în vara anului 1883, la o gravă boala psihică, din care Eminescu nu se va mai reface decât temporar.

Astfel, se stinge din viaţă în noaptea din 15 iunie 1889, la numai 39 de ani şi jumătate, fiind înmormântat în ziua de 17 iunie la Cimitirul “Bellu“ din Bucureşti.

În comparaţie cu vastitatea operei sale, perioada de creaţie a “Luceafărului poeziei româneşti“, extrem de scurtă, a cuprins doar 17 ani.

Poetul a debutat în ianuarie 1866, în timpul studiilor de la Cernăuţi, cu poezia “La moartea lui Aron Pumnul“, apărută într-o broşură comemorativă, intitulată “Lăcrămioarele învăţăceilor gimnaziasti din Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul“.

Tot în 1866, la 25 februarie, în revistă “Familia“ din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cel care îi schimba numele din Eminovici în Eminescu, îi apare prima poezie “De-aş avea…”, semnată Eminescu.

Pe lângă multe poezii publicate în această perioadă, în 1867 îi apare în revista lui Iosif Vulcan şi înflăcărată oda ”Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie“.

Prima poezie cu o valoare notabilă, “Venere şi Madona“, trimisă de la Viena ,apare la 15 aprilie 1870 în revistă ieşeana “Convorbiri literare”.

Devenind membru al selectei Societăţi culturale a Iaşului, citeşte în cenaclul “Junimii“ şi publică în revistă “Convorbiri literare“ unele din poeziile sale cele mai cunoscute: Epigonii, Floare albastră, Calin (file din poveste), Lacul, Dorinţa, Strigoii, ca şi sonetele “Afara-Iitoamna…”, Sunt ani la mijloc…, ”Când însuşi glasul“, urmate de primele sale patru ”Scrisori“, apărute în 1881.

Aplecat asupra scrisului, în aprilie 1882, citeşte la “Junimea“ prima variantă a poemului filozofic “Luceafărul“ (culmea creaţiei sale poetice), publicat pentru prima oară în Almanahul Societăţii Academice “România Jună“ din Viena, în aprilie 1883, de unde va fi reprodus în “Convorbirile literare“ din luna august a aceluiaşi an.

După apariţia bolii marelui poet naţional şi universal, criticul literar Titu Maiorescu îi aduna poeziile publicate şi o parte din manuscrise în Ediţia princeps de “Poesii“, apărută la Editura “Socec“ din Bucureşti la sfârşitul anului 1883.

Posteritatea a mărit treptat spaţial de receptare a creaţiei eminesciene şi a aprofundat perspectivele de interpretare critică şi analitică, relevând mereu noi orizonturi ale vastului univers poetic proiectat de “poetul nepereche“.

Despre Mihai Eminescu au scris marii critici romani, exegeze notabile fiind “Poezia lui Eminescu“ ( 1930), de Tudor Vianu, “Viaţa lui Mihai Eminescu“ ( 1933) şi “Opera lui Mihai Eminescu“ ( 1934-1936), de George Călinescu.

Cu mijloacele de interpretare ale criticii literare moderne, în a doua jumătate a secolului XX, scriu analize aprofundate şi alţi oameni de cultură, precum: Eugen Simion, Edgar Papu, Ion Negoitescu, Zoe Dumitrescu -Busulenga, Ioana Em.Petrescu, George Muntean, Rosa Del Conte s.a.

Opera lui Eminescu a exercitat şi continuă să exercite o puternică influenţă asupra poeziei româneşti, iar versurile şi proza să rămân un adevărat tezaur al literaturii romane.

Tradusă în peste 30 de limbi, poezia eminesciană a ajuns să fie cunoscută pe toate continentele lumii.

Opera lui, fără egal prin profunzime, originalitate şi valoare artistică, capăta în lumina zilelor noastre aspectul unei profeţii, fiind deopotrivă nucleul primordial al închegării noastre culturale şi al unităţii noastre naţionale.

Ca “om deplin al culturii româneşti“, aşa cum îl caracteriza marele filozof teleormănean Constantin Noica, ziua sa de naştere a devenit pentru romani “Ziua Culturii Naţionale“.

Prof. Marinela Matota- Armeanca