„Cazul Becali” poate fi un început

România este considerată ţara tuturor posibilităţilor, dar, paradoxal, aproape nimic din ceea ce e „posibil” nu este în folosul dezvoltării ţării şi al bunăstării cetăţenilor.
Unul din marile paradoxuri româneşti este acela că marile averi nu s-au construit pe baza competitivităţii şi eficienţei activităţii pe piaţa liberă, ci din afacerile cu statul. Şi pentru că nimeni nu poate să se înfrupte din caşcavalul bugetului de stat dacă n-are relaţii cu vremelnicii ocupanţi ai funcţiilor publice, avem de-a face cu un alt paradox: mulţi politicieni şi funcţionari se numără printre cei mai bogaţi oameni din zonele de baştină şi chiar din ţară.
Puţini dintre aceştia au intrat în vizorul autorităţilor competente pentru că există un adevărat lanţ al slăbiciunilor şi, conform zicalei, „o mână a spălat pe alta şi amândouă faţa”. Aşa că ani de zile în România s-a furat pe rupte, iar cel mai păgubit a fost statul, adică majoritatea covârşitoare a cetăţenilor plătitori de taxe şi impozite, fără de care statul n-ar funcţiona. Bine sau rău.
În ţările civilizate, de exemplu Germania, impozitele şi taxele plătite de agenţii economici şi de cetăţeni nu umflă conturile escrocilor, ci se întorc către contribuabili sub forma unui sistem de sănătate avantajos şi eficient, unui sistem de educaţie care nu produce „tâmpiţi”, drumuri şi autostrăzi moderne, servicii publice în care funcţionarul e la dispoziţia cetăţeanului şi nu invers etc.
În România, aceste lucruri, normale într-un stat european, civilizat, rămân de 23 de ani la stadiul de deziderat.
După intrarea în Uniunea Europeană a ţării noastre, cel puţin la nivel teoretic, lucrurile au început să se mişte în direcţia combaterii corupţiei, fostul Parchet Naţional Anticorupţie transformându-se în Direcţia Naţională Anticorupţie, au fost înfiinţate şi alte instituţii cu atribuţii în acest domeniu, ca DIICOT sau ANI. Dar în plan practic nu s-a întâmplat mare lucru. Dintre marii rechini politici ai corupţiei au fost condamnaţi doar Traian Remeş şi Ioan Mureşan, pentru ţuică şi caltaboşii primiţi drept mită, şi Adrian Năstase, închis la Jilava pentru nişte bannere şi afişe electorale.
Au fost arestaţi şi condamnaţi şi câţiva oameni de afaceri, în toate cazurile aceştia invocând faptul că procesele lor au fost „politice”, adică adversarii ajunşi „la butoane” le-au „instrumentat” dosare pentru vinovăţii care nu existau.
Politice sau nepolitice, toate procesele în care s-au judecat cazuri de corupţie au avut un element comun: nimeni n-a plătit decât cu câteva luni sau ani de libertate încălcarea legii. Despre recuperarea pagubelor produse bugetului de stat nu s-a vorbit aproape niciodată.
Gheaţa a fost spartă în cazul Năstase, când s-a dispus de către instanţă recuperarea prejudiciului adus Inspectoratului de Stat în Construcţii şi pe care fostul premier l-a achitat. Iar faptul că şi în cazul „schimbului de terenuri”, Gigi Becali, Victor Babiuc şi Dumitru Cioflină au fost obligaţi de instanţă să plătească în solidar paguba produsă statului prin tranzacţia respectivă, e un semn că lucrurile încep să revină la normal.
Dacă instanţa a făcut ca statul să-şi recupereze paguba produsă prin tranzacţia imobiliară, din punct de vedere principial Justiţia şi-a făcut datoria. Dar în acest caz s-a creat un precedent periculos pentru credibilitatea Justiţiei. La judecarea pe fond a cauzei, desfăşurată tot la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în faţa unui complet de trei judecători, cei trei inculpaţi au fost achitaţi. Luni, 20 mai, completul de cinci judecători al aceleiaşi Înalte Curţi a hotărât cu o majoritate de 3 la 2 condamnarea la închisoare cu executare a celor trei inculpaţi, împotriva tuturor aşteptărilor.
Pentru că la ÎCCJ, toţi judecătorii sunt egali în rang. Iar din cei opt magistraţi care au judecat cauza, cinci s-au pronunţat pentru achitarea inculpaţilor şi numai trei au confirmat vinovăţia. Ce să mai înţeleagă opinia publică?
Aşa cum e greu de înţeles faptul că instanţe diferite, judecând acelaşi caz, nu dau verdicte identice. Proverbul „câte bordeie, atâtea obiceie” nu se aplică şi în Justiţie. Legea e într-adevăr interpretabilă, dar nu într-atât încât să schimbe adevărul în minciună şi viceversa. Iar când asta se întâmplă, încrederea în Justiţie scade, ceea ce este catastrofal pentru societate.
E clar că dacă vor şti că răspund şi material şi îşi pot pierde averile, cei dedulciţi la butoiul de miere nu-şi vor mai băga mâinile până la cot şi îşi vor linge doar degetele.
Iar ţara nu va mai fi plină de funcţionari publici aflaţi în vizorul parchetelor şi al ANI. Poliţişti, vameşi, şefi şi comisari de gardă financiară, senatori şi deputaţi, primari şi alţi reprezentanţi ai statului de la toate nivelele sunt în vizorul parchetelor şi al Agenţiei Naţionale de Integritate, unii dintre aceştia şi în Teleorman.
Să sperăm că dosarele vor fi finalizate cât mai repede şi că, la fel ca în cazul Becali, statul îşi va recupera pagubele în toate procesele în care se va dovedi vinovăţia celor implicaţi.
Şi să mai sperăm că şi atunci când o societate comercială ori un cetăţean au o dispută cu statul în care dreptatea e de partea lor, judecătorii să nu aibă nici o reţinere în a condamna statul, inclusiv la plata unor despăgubiri, dacă este cazul. Şi să dispună şi executarea silită dacă situaţia o impune. Numai aşa vor demonstra că sunt inamovabili şi independenţi.
Iar încrederea cetăţenilor în Justiţie va creşte şi nu vom mai avea parte de circul mediatic care însoţeşte în România orice proces în care sunt implicate persoane publice.

C.O.